India de Nord: prin Himalaya pe Himalayan

O nouă poveste de călătorie ne revelează India de nord, unde Cătălina, colaboratoarea noastră fidelă, călare pe un „local” Royal Enfield, a vizitat orașe necunoscute și a traversat trecători înalte din lanțul muntos Himalayan.

Care a fost planul?
Știam de mult de Ladakh și de Leh - Manali Highway și zona aceea fusese dintotdeauna în topul expedițiilor „o dată în viață” pentru noi, dar cumva păruse întotdeauna prea complicat, prea departe, prea riscant... Ei bine, cândva prin iarna anului trecut am zis să nu ne mai tot găsim scuze, mai ales că acum aveam și eu permis moto, și să mergem în sfârșit în India. Au urmat câteva luni de documentare la foc mic, citit articole de călătorie, căutat trasee, interesat de condițiile de intrare și de condus în India (în zona Himalayană în mod special), timp în care două lucruri au devenit clare. Primul: ne va fi infinit mai ușor să organizăm tura cu ajutorul unui ghid, cu atât mai mult cu cât oamenii din zonă par extrem de specializați și deschiși la acest fel de turism. Iar al doilea, mai puțin concluzie și mai mult întrebare: oare de ce ne-a luat atât de mult să ne hotărâm să facem asta?! În rest, datele problemei începeau să se contureze cam așa: eram trei oameni (eu - începător entuziast, Robert - al meu partner „in crime” și motociclist cu ștate ceva mai vechi, și Andreea - sora lui Robert, ca „sac de cartofi” la fel de entuziast). Voiam două motoare, ceva bagaje minimale la purtător, un ghid doar al nostru, tot pe motor, si vreo două-trei săptămâni de hălăduit prin munți, cât mai departe de civilizație. Și fix asta am primit.

Căutând și citind pe la alții am aflat că perioada ideală din punct de vedere al vremii și al stării drumurilor ar fi undeva între jumătatea lui august și jumătatea lui septembrie. Mai devreme? Încă plouă și sunt porțiuni inundate. Mai târziu? Încep zăpezile pe la altitudine mai mare. Tot trăgând cu ochiul pe net am aflat că răul de altitudine e un lucru foarte real și neplăcut, iar cum noi aveam să urcăm la peste 5.000 m, recomandarea generală era să începem din capătul nord-vestic, din Srinagar, și să urcăm pe partea aceea, unde altitudinile cresc mai lin și peisajele sunt abia prefața operei epice care va urma. Apoi, teoretic, ne-am fi putut bucura de partea cu adevărat spectaculoasă când eram deja aclimatizați și nu ne mai uram existența 😊 Ar fi urmat apoi să coborâm în Manali, la sud-est, și să încheiem liniștiți expediția acolo unde cei mai mulți o încep, pieptiș și dureros. Zis și făcut, am contactat vreo trei echipe de organizatori, le-am expus tuturor datele problemei, și i-am ales pe cei cu care am simțit că rezonăm cel mai bine. Tot împreună cu ei am stabilit și traseul exact, în funcție de ce voiam să vedem (câteva trecători și mănăstiri budiste anume de care auziserăm în mod special), și cât de mult voiam să ne „aventurăm” pe trasee mai tehnice sau neumblate (să zicem „moderat” 😊 ). Apoi ei s-au ocupat de toată organizarea de la fața locului, și anume: motoare, cazări, vize regionale, transport din Delhi în Srinagar și din Manali înapoi în Delhi, până și două din trei mese pe zi. Pe scurt, a fost o aventură „la cheie”, doar a noastră, în care în plus față de costul pachetului (mai mult decât rezonabil, aș zice), noi nu ne-am mai plătit decât zborurile spre Delhi, benzina pentru motoare și prânzul pe traseu.

Ce motociclete?
Motoarele noastre au fost două Royal Enfield Himalayan 411, indestructibile și perfect adaptate pentru amalgamul de drumuri pe care l-am întâlnit - de la porțiuni de șosea proaspăt asfaltată, la petice răzlețe de ceva care a fost acum mult timp asfalt, la drumuri pietruite sau off-road în toată regula (cam 70% din traseu). Aș fi nesinceră să spun că nu mi-a lipsit un pic CRF 250L-ul de acasă când eram pe niște „scurtături” interesante. Dar în condițiile în care ar fi fost pur și simplu nefezabil să mergem pe motoare până acolo, iar alte motoare de închiriat nu prea se găseau, Himmie-urile s-au descurcat mai mult decât onorabil, chiar și cu bagaje și (unul dintre noi) cu pasager. Iar ghidul nostru, Tsewang (un băiat de nota 20 cu care am merge până la capătul Pământului), a mers pe un Royal Enfield Bullet 500, încărcat cu piese de schimb și rezerve de urgență de ulei și benzină pentru toată excursia.

Ce traseu?
Am avut în total douăsprezece zile pe motoare, cu două de pauză - una pentru a urca pe jos până la Phugtal Gompa, o spectaculoasă mănăstire budistă săpată într-un perete de stâncă, și încă una în Leh, pe la jumătatea traseului, unde am cunoscut și restul echipei. Între cele douăsprezece zile îmi e greu să trasez o medie, pentru că lungimea și dificultatea au variat foarte mult în funcție de specificul zonei și de disponibilitatea cazărilor. Am avut și zile de 80 km, din care mare parte pe asfalt, și zile de 200 km, aproape numai off-road dar, per total aș putea spune că s-a văzut cu vârf și îndesat experiența organizatorilor reflectată în traseul pe care ni l-au propus. Zilele grele alternau cu zile relaxante, iar locurile pe care le-am văzut au fost din cele de care povestești nepoților. Cazările (rezervate toate dinainte - de organizatori, dar după cerințele noastre) au fost și mai variate. Am avut totul, de la case pe apă, între nuferi, accesibile numai cu barca, la bungalouri în stil safari la poalele munților, la corturi spațioase pe o pășune între vârfuri muntoase, printre marmote și turme de iaci. Apoi nu putem uita nici micile ferme unde n-am fi putut fi primiți mai cald nici dacă am fi fost membri ai familiei, sau „cel mai luxos hotel din oraș”, unde nu s-a uitat nimeni la cele trei degete de noroi și praf de pe noi și de pe echipament, tot ca oaspeți de seamă am fost întâmpinați. Și aici cred că putem trage una din concluziile categorice ale turei - oamenii sunt pur și simplu incredibili! Nu mă pot pronunța asupra a cât de mare este diferența între cei din nordul extrem al subcontinentului și cei din alte regiuni, dar pe unde am fost noi nu am întâlnit decât mărinimie, căldură și înțelegere.

Tot de mărinimie, căldură și înțelegere putem vorbi și la capitolul meteo 😊 Recomandările s-au dovedit a fi la mare fix și, în afară de trei stropi de ploaie (pentru care am fost recompensați cu un curcubeu aproape ireal) și o foarte scurtă trecere prin viscol (la 5.300 m altitudine, deci cumva de așteptat), vremea a fost pur și simplu perfectă. Ceruri senine și temperaturi cel puțin decente tot drumul, fapt care a făcut ca și cele câteva inevitabile treceri prin apă să fie relativ ușor abordabile.

De neuitat?
Mi-ar fi extrem de greu să aleg o singură zi sau un singur loc care ne-a plăcut cel mai mult, dar fiecare dintre noi a părut să rezoneze într-un fel special cu ceva anume. Robert a fost foarte încântat de zona Jispa - Manali, cu drumuri frumoase virajate, printre culmi verzi, cu aer aproape tropical, iar Andreea mai avea un pic și lua acasă una dintre marmotele pe care le întâlneam din loc în loc de-a lungul pâraielor, dincolo de Leh - atât de prietenoase încât stăteau la scărpinat. Iar mie? Mie cred că mi-a rămas gândul la Sirsir La, o trecătoare la aproape 4.800m altitudine, cu peisajul ei selenar vopsit în nuanțe de ocru și ruginiu, pe care l-am văzut printre fulgi rari de zăpadă. Asta sau dunele de nisip din Hundar, care, împreuna cu cămilele aclimatizate în zonă, special pentru turiști, păreau „din alt film”. Și dacă ar fi să aleg un numitor comun, pe lângă peisajele copleșitoare (dar cumva așteptate), un loc care ne-a fermecat pe toți prin frumusețea candidă și neașteptată a fost chiar Srinagar, cu al său Dal Lake. Acest oraș anonim pentru mulți, care nici pentru noi nu era mai mult decât un simplu punct de plecare, ne-a arătat cum ascunde (la propriu, aproape „după colț”) o veritabilă Veneție sud-asiatică, mustind de viață și culoare printre ale ei piețe plutitoare de fructe și legume, mirodenii, dulciuri și mărunțișuri artizanale. Iar când asta a fost prima noastră „vedere” din India, cum să nu vrem să ne tot întoarcem acolo? 😊


Text și Foto: Cătălina Ioan

Andreea, prin minunăția Africii, pasager pe boda-boda

Printre elevii minunați cu care ne-am întâlnit la școala moto se numără și fotojurnalista Andreea Câmpeanu, care a fost de acord să ne împărtășească aici experiențele sale autentice legate de motociclete, pe care le-a trăit în Africa.

Câteva cuvinte despre tine
Sunt din Cluj și mă ocup cu jurnalism, fotografie documentară și video. Am lucrat cu New York Times, Stern, Getty Images, Reuters, AFP, Die Zeit, Vanity Fair Franța etc., iar în România cu National Geographic, DOR, Libertatea, Scena 9, PressOne. De doi ani m-am întors în România și am documentat subiecte diverse: de la venirea refugiaților ucraineni la începutul războiului, reportaje sociale, până la reportaje legate de energie și economie.

În ultimii 14 ani am locuit în diverse țări africane: Sudan, Madagascar și Sudanul de Sud. În acesta din urmă am petrecut aproximativ 5 ani.

Cum e cu motocicleta în Africa?
Prima dată am urcat pe motocicletă, ca pasager, în Madagascar, unde am locuit un an și jumătate. Mersesem în vizită la o prietenă, mi-a plăcut și am rămas. Mi-era extrem de frică să urc pe motocicletă, dar nu aveam de ales. Pentru unul dintre reportajele la care lucram trebuia să ajung într-o zonă foarte izolată din nord-estul țării, unde se făcea trafic ilegal cu lemn de palisandru. După o călătorie cu bacul, un domn cu o motocicletă a fost de acord să mă ducă la destinație. A durat vreo două ore, pe malul mării, pe drumuri nisipoase. El se simțea foarte bine, dar eu aveam mereu impresia că o să cădem. Până la finalul călătoriei mi-am vindecat teama de motocicletă. 

Câteva luni mai târziu am mers cu o altă prietenă în Sudanul de Sud, unde ea își făcea lucrarea de master. În Africa de Est taxiurile sunt motociclete și sunt numite boda-boda. „Șoferii” sunt în general băieți tineri, uneori prea tineri, localnici sau din țările vecine, Uganda, Kenya, unde este o tradiție mai veche a motocicletelelor-taxi. 

Dacă voiam să mergem undeva, nu aveam de ales, trebuia să urcăm pe motocicletă. Ca să fim în siguranță, așa ne gândeam noi, cel mai bine era să fim împreună. Așa că mergeam mereu amândouă pasagere pe aceeași motocicletă. Dar erau „taximetriști” și mai curajoși decât cei care ne luau pe noi. Unii duceau câte 3-4 copii la școală, în uniforme roz, cu ghiozdănelele pe spate, înghesuiți, unii în fața „șoferului” alții în spate. Duceau și oameni cu bagaje la aeroport, mămici cu bebeluși de câteva luni în brațe... Aproape orice putea fi transportat cu boda-boda iar numărul de pasageri era surprinzător. Drumurile erau neasfaltate, nisipoase în sezonul secetos și inundate în cel ploios. 

După ce a plecat prietena mea, am fost nevoită să îmi fac curaj și să merg singură cu boda-boda. Uneori stăteam pe motocicletă ore întregi în capitala Sudanului de Sud, Juba, alergând dintr-un loc în altul. Era mai rapid decât orice alt mijloc de transport și mult mai plăcut decât mașina. Dacă la început mă țineam strâns de bara din spate a motocicletei, fricoasă, după o vreme ajunsesem să stau liniștită, uneori în lateral „ca femeile” când purtam rochie, și să scriu mesaje. Acum, când povestesc, parcă sunt iar acolo, pe motocicletă, cu vântul în păr, mergând pe o stradă cu palmieri și bougainvillea uriași înfloriți. 

În Sudanul de Sud străinii care lucrau pentru ONG-uri, ambasade, ONU etc. nu aveau voie să urce pe aceste motociclete-taxi pentru că erau considerate periculoase, deși nu era cazul, pentru că „șoferii” erau atenți și destul de buni, având în vedere că făceau asta multe ore pe zi. Așa că străinii mă priveau fie ca pe o nebună fie ca pe o săracă 😆 pentru că nu aveam șofer și mașină care să mă plimbe. Pentru mine, dincolo de partea financiară, mersul cu boda-boda era mult mai practic și mai frumos.

Am călătorit în zonele uscate din nordul țării, ocupate de rebeli în timpul războiului civil, dar și în sudul fertil, pe drumurile de țară cu arbori de mango uriași. Visez să ajung înapoi, dar de data aceasta nu ca pasager. Toate aceste drumuri le-am făcut pentru muncă, cu rucsacul, cu aparatul de fotografiat în spate și uneori cu trepiedul pe genunchi. Dar am făcut și o excursie de câteva zile cu fostul meu prieten, mare iubitor de motociclete, până în țara vecină, Uganda, în rezervația Murchison Falls unde, de pe motocicletă, am văzut elefanți și girafe. 

Când te-ai gândit să începi școala?
Mi-am dorit să învăț să merg pe motocicletă la scurt timp după ce am început să merg cu boda-boda. M-am îndrăgostit de senzația de libertate pe care o ai pe motocicletă. Doar că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, alergam încoace și-ncolo și parcă nu mai era momentul potrivit. Toamna trecută m-am mutat din Cluj în București și a doua zi m-am hotărât să nu mai aștept. Am găsit Hey Moto pe Google Maps, am văzut că pot să ajung chiar și pe jos de unde locuiesc și că sunt review-uri bune. Mi-au plăcut toți instructorii, m-am simțit încurajată. Mi-au plăcut mult și orele de enduro. 

Ce ai vrea să faci cu motorul?
Mi-ar plăcea să folosesc motorul atât ca să merg la lucru, prin oraș, cât și să călătoresc în zone unde e mai plăcut să fii pe motocicletă decât în mașină. Nu mă atrage așa de mult drumul lung, viteza, ci mai degrabă libertatea de mișcare pe care o oferă motocicleta. 

Text și Foto: Andreea Câmpeanu

Recenzie la o întoarcere: jurnalul lui Vladimir, o gură de aer proaspăt în literatura de călătorie

 
În preajma lansării oficiale a cărții „Dusîntors” scrisă de Mihai și Vladimir Barbu, vă oferim o scurtă recenzie a celei de a doua părți a ei, „întorsul”.

Dacă „Dus” prezintă călătoria spre Mongolia a tânărului fotograf și motociclist Mihai Barbu, „Întors” este, în sens cronologic, întoarcerea lui în Mongolia însoțit de familie, într-o motocicletă cu ataș. Partea a doua este practic jurnalul fiului Vladimir, scris cu ajutorul mamei sale Oana. 

„Întors” ocupă doar o șesime din volumul total al cărții dar te-ndeamnă repede s-o răsfoiești. Atrage prin ilustrații, coloritul în acuarelă și font-ul frumos, care este chiar scrisul de mână al lui Mihai Barbu. Paragrafele sunt scurte și îți garantează un zâmbet la fiecare spicuire. Se citește atât de ușor încât ai putea s-o termini înainte de a ieși din librărie, dar tot ai cumpăra-o pentru a o tezauriza. Jurnalul lui Vladimir reușește să reducă realitatea unei călătorii la esență.

Ici-colo ai certitudinea că este lumea unui copil, privită printre picioarele adulților preocupați să atingă un scop nedefinit: lucrurile au proporții mari (aici ilustrațiile ajută), și problemele de asemenea, căci se „aude” ecoul unor îngrijorări ale părinților... „un sat [...] numit Orașul Munților”; „Am văzut un șoarece cu coada foarte lungă”;   „Am crezut că tati are o problemă la pașaport,   dar nu avea”.

Alteori e lumea unui călător versat care contemplă „subiecții” și care știe să deguste contrastele „culturale”: „Șoferii [...] ne-au chemat la ei în tir să bem ceai și tati a băut o votcă”; „Am mâncat o supă cu cărniță și înăuntru era un cartof întreg.”

...sau e pur și simplu lumea unui om care simte, autentic: „Am plâns, pentru că m-a durut.”; „...am văzut și luna, dar nu era plină, și Carul Mare, și [...] am așteptat-o pe Katerina.”

Mai multă autenticitate nu veți găsi nici în cele mai stufoase cărți în care călătorii sondează „sensul vieții”. Vladimir, ca un scriitor senior, te lasă, în joacă, să simți acea briză de dimineață, să tragi în piept aerul proaspăt, să trăiești, să începi, înainte ca lumea adultă să se trezească și să îți polueze fonic clipa, cu scopurile ei nedefinite.

Foto: Mihai Barbu
Text: Alex Cercel