YAMAHA NMAX 125: UNA CU ORAȘUL - DUAL MOTORS

Dec 19, 2023

De Crăciun Distribuie Bucurie: Hotel, Comunitate, Moto

 

Pare o modă, de câțiva ani, ca grupuri de motocicliști să ofere cadouri copiilor din diverse localități / instituții, în preajma Crăciunului. De la an la an sunt din ce în ce mai multe evenimente.
Colegul nostru Titi Fătu a organizat și el anul acesta, prin proiectul său Hotel Moto, o campanie de Crăciun pentru copiii din satul Blidari, Vrancea. L-am contactat acum, la încheierea sezonului moto, pentru a afla cum s-a desfășurat evenimentul, și care este motivația din spatele acestor acțiuni ale comunității moto.


Crăciunul este pretextul carității?
Am început să facem evenimente caritabile în 2016 și, de fapt, nu am început de Crăciun, ci în sezonul estival, potrivit pentru motociclete. Am mers în satele din Delta Dunării pentru a ajuta copiii să înceapă școala. Abia apoi au urmat evenimentele de Crăciun, de Sfintele Paști, de Ziua Copilului. 



Care este motivația?
Așa am simțit. Am vrut să ofer ceva oamenilor mai greu încercați. Sper să putem duce această tradiție mulți ani de-acum înainte!



Cum au început campaniile Hotel Moto?
Prima acțiune a avut loc în septembrie 2016 într-un sat din Tulcea unde puteam ajunge cu motocicleta. Pornisem deja proiectul Hotel Moto în iarna precedentă, așa că am postat pe pagina respectivă detalii și astfel am fost însoțit și ajutat de mai mulți prieteni motocicliști.


La acest „drum” am pornit cu doi prieteni, Ionela și Vlad, cu ei am organizat și am stabilit toate detaliile, dar pe parcurs ni s-au alăturat foarte mulți oameni, care răspund „prezent” de fiecare dată. Fără ajutorul lor nu aș putea realiza nimic! Nu pot să dau doar câteva nume, de teama de a nu omite pe cineva care a ajutat, dar țin să le mulțumesc din suflet tuturor!



Cum a fost anul acesta în Vrancea?
În acest an, de Crăciun, am ales satul Blidari din județul Vrancea, scopul nostru fiind să ajungem în localități izolate și să aducem un pic de bucurie. L-am contactat pe părintele Cezar, care ne-a ajutat foarte mult în acest proiect și țin să-i mulțumesc, am strâns 68 de scrisori pentru Moș Crăciun și, cu ajutorul voluntarilor, ne-am ocupat ca Moșul să le citească și să le îndeplinească dorințele. Evenimentul a avut loc duminică 18 decembrie și a fost un succes. Copiii s-au bucurat foarte mult, la fel și părinții veniți la serbare la biserică.



Ce proiecte pregătiți?
Până acum n-am revenit în aceeași localitate, am ales de fiecare dată un loc nou pentru a ajuta. Alegem din timp zonele unde mergem, apoi luăm legătura cu autoritățile locale pentru a stabili detaliile acțiunii. Pe lângă evenimentele caritabile, prin Hotel Moto mai organizăm și acțiuni de salubrizare, plimbări, petreceri. 


Text și Foto: Titi Fătu, Hotel Moto
Redactor: Alex Cercel

Nov 24, 2023

Oprireo-fobia, cauze și tratament

 
Când lucruri simple nu funcționează, atât de des, trebuie să ne erijăm în consilieri, psihologi și chiar medici, aici, la școala moto. Am inventat termenul acesta de „oprire-fobie” pentru că ...trebuia, pentru că am observat că există acolo ceva în mintea începătorului, există o teamă de a opri motocicleta în trafic.


Cum se manifestă: ne apropiem de o trecere de pietoni, elevul se uită, în ultimul moment apare un pieton, elevul trece mai departe. Sau: la o intersecție semnalizată cu indicator de cedează trecerea, elevul încetinește, se uită, un vechiul cu prioritate se apropie, elevul pleacă încet. „Oricum nu mai aveam timp să opresc”, „dar mă pică la examen pentru asta?” sunt reacțiile post-factum, vocalizate pe un fond de vinovăție neasumată.

Ca să nu ne lungim prea mult cu paragrafe pseudo-științifice, vă oferim o explicație simplă: frica de a opri își are rădăcinile în lipsa stăpânirii manevrei de plecare de pe loc. „Decât să plec de pe loc din nou, mai bine nu mai opresc.” se aude o voce din subconștientul nesondat al elevului. Nesiguranța, ezitările, lipsa de reacție în trafic, chiar și la examen, unde sunt întovărășite de emoții, se datorează insuficientei exersări a plecării de pe loc, cu accelerație, și a opririi, în linie dreaptă, folosind ambele frâne. Numeroasele ședințe în poligon, cât și perioadele de „încălzire” acordate elevilor înainte de fiecare ședință în trafic sunt insuficiente atâta timp cât aceste manevre sunt exersate superficial sau deloc.

Dacă ar fi să numim o diferență fundamentală între conducerea unei mașini și cea a unei motociclete ar fi aceasta: cu mașina înveți destul de repede să oprești, cu motocicleta ai nevoie de multă repetiție pentru a obține o oprire corectă - progresivă, lină, pe distanță scurtă. 

„Pentru o viață sănătoasă faceți mișcare [din ambreiaj și ambele frâne] în fiecare zi.”


Foto: HeyMoto
Text: Alex Cercel

Nov 8, 2023

Deschis pentru sezonul hibernal: Hotel Moto Berceni

 
Ok, nu mai e iarna-iarnă, dar o pauză de sărbători, ca să nu-i zicem concediu, motocicletele tot or să ia. „Și ce? Îi pun husa pe ea.”
Pentru ceilalți, pentru cei care cred că „înăuntru e mai bine să stea”, vom relua din nou povestea:

Hotel Moto a început în 2015 în București într-o hală închiriată și s-a relocat în 2022 într-o locație privată din comuna Berceni. Hotel Moto Berceni are o capacitate mai mică, de maximum 25 de motociclete, dar este foarte cochet, foarte curat și se află sub supraveghere 24/24.


Prețul pentru o lună de cazare este de 100 de lei / motocicletă, neschimbat în ciuda a ce se întâmplă cu costurile / chiriile din toate domeniile.

Deși relocat în sudul Bucureștiului, Hotel Moto a fost în continuare ales de motocicliști din majoritatea cartierelor bucureștene, inclusiv din Militari, zona cea mai îndepărtată. Chiar dacă iernile au fost uscate, din cauza frigului media perioadei de cazare a fost de 4 luni. Cea mai scurtă perioadă a fost 2 luni, iar cea mai lungă 6.

Hotelul nostru se deschide pe 15 Noiembrie și rămâne deschis până la ultimul client care se hotărăște să scoată motocicleta la venirea verii.

Cei care doresc să rezerve cazare pentru sezonul hibernal 2023-2024 ne pot contacta pe pagina de Facebook Hotel Moto (unde pot vedea și alte acțiuni întreprinse de noi în sezonul estival) sau la numărul de telefon 0765.446.259.

Text și Foto: Titi Fătu

Oct 27, 2023

O chestiune de percepție a volumului

 
Sună ca și cum vrem să vă ținem o lecție de fizică, dar nu intenționăm să vă reamintim aici teoria vaselor comunicante, în caz că am mai ști-o, ci vrem să încercăm o explicație a teoriei vehiculelor comunicante. Nu e încă ceva bine stabilit, acest articol fiind abia germenul unei viitoare teorii revoluționare, dar dați-ne o șansă.
Teoria că vehiculele sunt „comunicante” pentru ceilalți conducători de vehicule se bazează pe observații proprii, realizate „minuțios” și „notate mental” în trafic, stând fie pe șaua pilotului, fie în scaunul șoferului, de autoturism, de SUV, sau chiar de autobuz.

Volumul mic transmite „viteză mică”
Atunci când observăm în trafic un vehicul de dimensiuni mici, o motocicletă(!), apreciem subliminal că se deplasează încet. E mult mai ușor pentru un șofer de SUV, care așteaptă la cedarea trecerii, să evalueze greșit viteza de deplasare a unei motociclete, decât invers.
Volumul mașinii transmite șoferului o stare de încredere, confort, siguranță. Șoferul consideră că nu poate greși prea grav, că nu poate incomoda, că nu poate fi o amenințare.
Volumul motocicletei transmite pilotului ideea de vulnerabilitate. E mult mai ușor pentru un conducător de motocicletă să aprecieze că un vehicul de dimensiuni mai mari, chiar dacă se deplasează încet, este mai periculos, mai surprinzător, mai amenințător.


Lumina transmite „volum și viteză mare”
Lumina poate compensa pentru eticheta de „încet” aplicată din oficiu oricărui vehicul mic.
Motocicliștii sunt obligați să meargă cu luminile de întâlnire (faza scurtă) și în timpul zilei (nu că s-ar mai putea stinge de la vreun buton) pentru a fi vizibili în trafic. Dar cum facem în situația prezentă, în care aproape toate vehiculele circulă cu faza scurtă sau cu luminile de poziție aprinse, ziua? Ne pierdem într-un peisaj uniform. Nu mai avem avantajul că ieșim în evidență, că motocicleta este mai bine, mai repede observată.
Soluții posibile sunt: montarea proiectoarelor laterale - motocicleta va fi percepută ca un vehicul mai lat (!), folosirea luminilor de drum (faza lungă) în anumite situații, ziua - motocicleta va fi percepută ca un vehicul mai rapid (!), purtarea unui echipament în culori deschise - pilotul va fi mai ușor de văzut în trafic (nu trebuie să ne îmbrăcăm cu toții în verde hi-vis, dar negru sau gri-petrol nu mai sunt de mult o idee bună). Învățătura este că pentru a crește vizibilitatea trebuie să ne luptăm cu uniformitatea!

Text: Alex Cercel
Foto: Matematica E Simplă

Oct 20, 2023

Prin jungla pitorească, cu maimuțoiul Honda


Povestea lui Mojo Maimuțoiul a început acum mult timp, cu mult chiar înainte să am permisul moto. Întotdeauna îmi plăcuse stilul acela mignon și comic al Honda Monkey, chiar și numai ca exercițiu de imaginație dar, cumva, atunci când chiar am început să-mi caut un motor, nici nu l-am luat în calcul la modul real. Părea mai mult o curiozitate - adorabilă, dar pur conceptuală - decât o variantă legitimă. Ei bine, câteva motoare „de oameni mari” mai târziu, am decis că viața e prea scurtă pentru decizii raționale, și așa a apărut Mojo în peisaj, în ianuarie 2023. Ar fi o minciună să spun că este motorul perfect și că planeta nu are de fapt nevoie de GS-uri, Panigale-uri, sau EXC-uri, dar când în 5.000 km nu există plimbare în care să nu „aduni” zâmbete (mai ales ale tale), începi să te gândești că deciziile raționale sunt uneori plictisitoare.



Gran Turismo
Și uite așa l-am plimbat pe Mojo și prin munți, și pe la Dunăre, i-am pus și un cort în cârcă, iubire mare. Dar cum plimbările de weekend nu sunt niciodată de ajuns, am început să pun la cale o tură mai lungă prin țară, un fel de reeditare a „Marelui Tur al lui Bart”, scuterașul de 50 cc (care își salută fanii pe această cale 😊 ) . Astrele s-au aliniat în așa fel încât imediat după întoarcerea din India (altă poveste) să am la dispoziție încă un pic de timp în care să mă plimb pe unde văd cu ochii, așa că m-am așezat cu harta în față și m-am pus pe trasat. Dacă plimbarea cu Bart m-a lăsat cu senzația că aș vrea „la fel, dar mai mult”, expediția asta putea fi ocazia perfectă de așa ceva. Nici Mojo nu era agregatul cu care să mă dau pe autostradă sau DN-uri de mare viteză, așa că scopul era tot să văd drumuri frumoase, la pas. Diferența era că n-aș mai avea aceleași constrângeri presante ca pe un scuter care nu trece de 40 km/h nici în picaj, ceea ce însemna că aș putea merge mai departe. Cât de departe? Om trăi și-om vedea. 


All Inclusive
Am început cu un traseu ideal, „all inclusive”, și marea surpriză a venit când am tras linie la sfârșit și am văzut că nu sună chiar nerealizabil. Iar cum fiecare expediție trebuie să aibă un pic din factorul acela de „oare merge?”, acolo m-am și oprit. Rezultatul a fost cam așa: plecare de acăsică, imediat la nord de București, dat un ocol până la Murighiol după un pește bun, și apoi luat vitejește tot arcul carpatic românesc în sens trigonometric: Lepșa - Vatra Dornei - Sighetu Marmației - Mara - Peștera Urșilor - Cheile Nerei - Orșova - Obârșia Lotrului cu un pic de Transalpina - Transfăgărășan - apoi din nou acăsică. Undeva pe la vreo 2.900 km și zece zile de „me time”. Zis și făcut. Am pus bagajele pe Mojo, luat câteva scule esențiale, pupat bipedul și patrupezii de la revedere, și plecat la drum. Așteptări... aveam și nu prea. Senzația de „eu cu motorul” era una familiară și plăcută, mai fusesem de atâtea ori în plimbări solo, dar nu atât de lungi și atât de departe. Să zicem că luam în calcul și posibilitatea unui telefon de „urcă-te în mașină și vino să mă iei”. Din fericire, nu a existat decât unul de „mi-a sărit lanțul, cum îl pun la loc?”.


România Pitorească
Și așa ajungem la impresii de călătorie. Despre drumurile pe care le-am bătut în aceste zece zile nu știu dacă pot spune ceva ce nu au spus deja alții mult mai frumos și mai în detaliu, cu mult înaintea mea, dar pot să reiterez concluzia multora din cei ce ajung pe aici: avem o țară extraordinar de frumoasă, care merită văzută în lung și-n lat, indiferent pe câte roți. Venită cu doar câteva zile înainte dintr-un loc sinonim cu exoticul și spectaculosul, nu am fost cu nimic mai puțin impresionată de Trans-urile noastre în nori, de virajele împletite cu Dunărea, de hăul căscat peste Valea Cernei, sau de casele ascuțite maramureșene. Și unde spuneam că acolo am întâlnit în oameni numai căldură și înțelegere, mi s-a reamintit prompt că și aici e exact la fel. Toate gazdele pe care le-am avut m-au primit cu brațele deschise, ba chiar pot spune că mi-am făcut prieteni pe care mi-ar plăcea enorm să-i revăd. Când am avut nevoie de ajutor l-am primit fără discuție și fără să mi se ceară (sau accepte) nimic la schimb. Iar Mojo? Aproape că n-a existat zi în care să nu se găsească cineva, motociclist sau nu, dornic de schimbat o vorbă și de admirat motorașul de circ care stârnește deliciu oriunde merge. E ca și cum ai avea un Corgi. Cine nu zâmbește când vede unul?


Zale și Zâmbete
La capitolul „tehnice”, ca să nu fiu acuzată de prea multe ode și piedestaluri, voi începe prin a mă plânge de lanțul stock cu care vine Monkey-ul, care se întinde mai ceva ca mozzarella. Nu pot spune decât că îl văd ca pe Internet Explorer-ul lanțurilor moto - nu trebuie să țină decât până la magazinul de unde i-l iei pe cel aftermarket, pe care îl folosește toată lumea. Și... cam aici se opresc plângerile. Fără a repeta prea mult din ce am mai povestit în trecut despre el, Monkey-ul e mai mult decât o curiozitate sau o jucărie. E un partener de drum care te duce oriunde vrei tu, și îți garantează că vei ajunge acolo fericit... atâta timp cât nu te grăbești. Până și mie mi-a demonstrat că impresiile pot înșela, când a urcat fără prea mari probleme până în punctul cel mai înalt al Văii Cernei, ca apoi să coboare, tot fără prea mari probleme, pe ploaie torențială - cu toți cei 10 cm ai lui de suspensie, și anvelope stock. Acestea fiind zise, n-o să-ți spun să îți iei neapărat un Monkey și să te plimbi cu el prin lume (deși nici măcar n-ai fi primul). Nu sunt naivă, știu că nu e un motor pe gustul tuturor și că nu e unul care are sens în prea multe cazuri. Dar ce pot să-ți spun e că dacă și tu zâmbești văzând unul pe stradă, cu siguranță o să zâmbești cu gura până la urechi văzând lumea din șaua lui 😊


Text și Foto: Cătălina Ioan

Sep 28, 2023

India de Nord: prin Himalaya pe Himalayan

O nouă poveste de călătorie ne revelează India de nord, unde Cătălina, colaboratoarea noastră fidelă, călare pe un „local” Royal Enfield, a vizitat orașe necunoscute și a traversat trecători înalte din lanțul muntos Himalayan.


Care a fost planul?
Știam de mult de Ladakh și de Leh - Manali Highway și zona aceea fusese dintotdeauna în topul expedițiilor 
o dată în viață” pentru noi, dar cumva păruse întotdeauna prea complicat, prea departe, prea riscant... Ei bine, cândva prin iarna anului trecut am zis să nu ne mai tot găsim scuze, mai ales că acum aveam și eu permis moto, și să mergem în sfârșit în India. Au urmat câteva luni de documentare la foc mic, citit articole de călătorie, căutat trasee, interesat de condițiile de intrare și de condus în India (în zona Himalayană în mod special), timp în care două lucruri au devenit clare. Primul: ne va fi infinit mai ușor să organizăm tura cu ajutorul unui ghid, cu atât mai mult cu cât oamenii din zonă par extrem de specializați și deschiși la acest fel de turism. Iar al doilea, mai puțin concluzie și mai mult întrebare: oare de ce ne-a luat atât de mult să ne hotărâm să facem asta?! În rest, datele problemei începeau să se contureze cam așa: eram trei oameni (eu - începător entuziast, Robert - al meu partner „in crime” și motociclist cu ștate ceva mai vechi, și Andreea - sora lui Robert, ca „sac de cartofi” la fel de entuziast). Voiam două motoare, ceva bagaje minimale la purtător, un ghid doar al nostru, tot pe motor, si vreo două-trei săptămâni de hălăduit prin munți, cât mai departe de civilizație. Și fix asta am primit.



Căutând și citind pe la alții am aflat că perioada ideală din punct de vedere al vremii și al stării drumurilor ar fi undeva între jumătatea lui august și jumătatea lui septembrie. Mai devreme? Încă plouă și sunt porțiuni inundate. Mai târziu? Încep zăpezile pe la altitudine mai mare. Tot trăgând cu ochiul pe net am aflat că răul de altitudine e un lucru foarte real și neplăcut, iar cum noi aveam să urcăm la peste 5.000 m, recomandarea generală era să începem din capătul nord-vestic, din Srinagar, și să urcăm pe partea aceea, unde altitudinile cresc mai lin și peisajele sunt abia prefața operei epice care va urma. Apoi, teoretic, ne-am fi putut bucura de partea cu adevărat spectaculoasă când eram deja aclimatizați și nu ne mai uram existența 😊 Ar fi urmat apoi să coborâm în Manali, la sud-est, și să încheiem liniștiți expediția acolo unde cei mai mulți o încep, pieptiș și dureros. Zis și făcut, am contactat vreo trei echipe de organizatori, le-am expus tuturor datele problemei, și i-am ales pe cei cu care am simțit că rezonăm cel mai bine. Tot împreună cu ei am stabilit și traseul exact, în funcție de ce voiam să vedem (câteva trecători și mănăstiri budiste anume de care auziserăm în mod special), și cât de mult voiam să ne „aventurăm” pe trasee mai tehnice sau neumblate (să zicem „moderat” 😊 ). Apoi ei s-au ocupat de toată organizarea de la fața locului, și anume: motoare, cazări, vize regionale, transport din Delhi în Srinagar și din Manali înapoi în Delhi, până și două din trei mese pe zi. Pe scurt, a fost o aventură „la cheie”, doar a noastră, în care în plus față de costul pachetului (mai mult decât rezonabil, aș zice), noi nu ne-am mai plătit decât zborurile spre Delhi, benzina pentru motoare și prânzul pe traseu.


Ce motociclete?
Motoarele noastre au fost două Royal Enfield Himalayan 411, indestructibile și perfect adaptate pentru amalgamul de drumuri pe care l-am întâlnit - de la porțiuni de șosea proaspăt asfaltată, la petice răzlețe de ceva care a fost acum mult timp asfalt, la drumuri pietruite sau off-road în toată regula (cam 70% din traseu). Aș fi nesinceră să spun că nu mi-a lipsit un pic CRF 250L-ul de acasă când eram pe niște „scurtături” interesante. Dar în condițiile în care ar fi fost pur și simplu nefezabil să mergem pe motoare până acolo, iar alte motoare de închiriat nu prea se găseau, Himmie-urile s-au descurcat mai mult decât onorabil, chiar și cu bagaje și (unul dintre noi) cu pasager. Iar ghidul nostru, Tsewang (un băiat de nota 20 cu care am merge până la capătul Pământului), a mers pe un Royal Enfield Bullet 500, încărcat cu piese de schimb și rezerve de urgență de ulei și benzină pentru toată excursia.


Ce traseu?
Am avut în total douăsprezece zile pe motoare, cu două de pauză - una pentru a urca pe jos până la Phugtal Gompa, o spectaculoasă mănăstire budistă săpată într-un perete de stâncă, și încă una în Leh, pe la jumătatea traseului, unde am cunoscut și restul echipei. Între cele douăsprezece zile îmi e greu să trasez o medie, pentru că lungimea și dificultatea au variat foarte mult în funcție de specificul zonei și de disponibilitatea cazărilor. Am avut și zile de 80 km, din care mare parte pe asfalt, și zile de 200 km, aproape numai off-road dar, per total aș putea spune că s-a văzut cu vârf și îndesat experiența organizatorilor reflectată în traseul pe care ni l-au propus. Zilele grele alternau cu zile relaxante, iar locurile pe care le-am văzut au fost din cele de care povestești nepoților. Cazările (rezervate toate dinainte - de organizatori, dar după cerințele noastre) au fost și mai variate. Am avut totul, de la case pe apă, între nuferi, accesibile numai cu barca, la bungalouri în stil safari la poalele munților, la corturi spațioase pe o pășune între vârfuri muntoase, printre marmote și turme de iaci. Apoi nu putem uita nici micile ferme unde n-am fi putut fi primiți mai cald nici dacă am fi fost membri ai familiei, sau „cel mai luxos hotel din oraș”, unde nu s-a uitat nimeni la cele trei degete de noroi și praf de pe noi și de pe echipament, tot ca oaspeți de seamă am fost întâmpinați. Și aici cred că putem trage una din concluziile categorice ale turei - oamenii sunt pur și simplu incredibili! Nu mă pot pronunța asupra a cât de mare este diferența între cei din nordul extrem al subcontinentului și cei din alte regiuni, dar pe unde am fost noi nu am întâlnit decât mărinimie, căldură și înțelegere.


Tot de mărinimie, căldură și înțelegere putem vorbi și la capitolul meteo 😊 Recomandările s-au dovedit a fi la mare fix și, în afară de trei stropi de ploaie (pentru care am fost recompensați cu un curcubeu aproape ireal) și o foarte scurtă trecere prin viscol (la 5.300 m altitudine, deci cumva de așteptat), vremea a fost pur și simplu perfectă. Ceruri senine și temperaturi cel puțin decente tot drumul, fapt care a făcut ca și cele câteva inevitabile treceri prin apă să fie relativ ușor abordabile.


De neuitat?
Mi-ar fi extrem de greu să aleg o singură zi sau un singur loc care ne-a plăcut cel mai mult, dar fiecare dintre noi a părut să rezoneze într-un fel special cu ceva anume. Robert a fost foarte încântat de zona Jispa - Manali, cu drumuri frumoase virajate, printre culmi verzi, cu aer aproape tropical, iar Andreea mai avea un pic și lua acasă una dintre marmotele pe care le întâlneam din loc în loc de-a lungul pâraielor, dincolo de Leh - atât de prietenoase încât stăteau la scărpinat. Iar mie? Mie cred că mi-a rămas gândul la Sirsir La, o trecătoare la aproape 4.800m altitudine, cu peisajul ei selenar vopsit în nuanțe de ocru și ruginiu, pe care l-am văzut printre fulgi rari de zăpadă. Asta sau dunele de nisip din Hundar, care, împreuna cu cămilele aclimatizate în zonă, special pentru turiști, păreau „din alt film”. Și dacă ar fi să aleg un numitor comun, pe lângă peisajele copleșitoare (dar cumva așteptate), un loc care ne-a fermecat pe toți prin frumusețea candidă și neașteptată a fost chiar Srinagar, cu al său Dal Lake. Acest oraș anonim pentru mulți, care nici pentru noi nu era mai mult decât un simplu punct de plecare, ne-a arătat cum ascunde (la propriu, aproape „după colț”) o veritabilă Veneție sud-asiatică, mustind de viață și culoare printre ale ei piețe plutitoare de fructe și legume, mirodenii, dulciuri și mărunțișuri artizanale. Iar când asta a fost prima noastră „vedere” din India, cum să nu vrem să ne tot întoarcem acolo? 😊


Text și Foto: Cătălina Ioan

Sep 14, 2023

Andreea, prin minunăția Africii, pasager pe boda-boda


Printre elevii minunați cu care ne-am întâlnit la școala moto se numără și fotojurnalista Andreea Câmpeanu, care a fost de acord să ne împărtășească aici experiențele sale autentice legate de motociclete, pe care le-a trăit în Africa.


Câteva cuvinte despre tine
Sunt din Cluj și mă ocup cu jurnalism, fotografie documentară și video. Am lucrat cu New York Times, Stern, Getty Images, Reuters, AFP, Die Zeit, Vanity Fair Franța etc., iar în România cu National Geographic, DOR, Libertatea, Scena 9, PressOne. De doi ani m-am întors în România și am documentat subiecte diverse: de la venirea refugiaților ucraineni la începutul războiului, reportaje sociale, până la reportaje legate de energie și economie.

În ultimii 14 ani am locuit în diverse țări africane: Sudan, Madagascar și Sudanul de Sud. În acesta din urmă am petrecut aproximativ 5 ani.


Cum e cu motocicleta în Africa?
Prima dată am urcat pe motocicletă, ca pasager, în Madagascar, unde am locuit un an și jumătate. Mersesem în vizită la o prietenă, mi-a plăcut și am rămas. Mi-era extrem de frică să urc pe motocicletă, dar nu aveam de ales. Pentru unul dintre reportajele la care lucram trebuia să ajung într-o zonă foarte izolată din nord-estul țării, unde se făcea trafic ilegal cu lemn de palisandru. După o călătorie cu bacul, un domn cu o motocicletă a fost de acord să mă ducă la destinație. A durat vreo două ore, pe malul mării, pe drumuri nisipoase. El se simțea foarte bine, dar eu aveam mereu impresia că o să cădem. Până la finalul călătoriei mi-am vindecat teama de motocicletă. 

Câteva luni mai târziu am mers cu o altă prietenă în Sudanul de Sud, unde ea își făcea lucrarea de master. În Africa de Est taxiurile sunt motociclete și sunt numite boda-boda. „Șoferii” sunt în general băieți tineri, uneori prea tineri, localnici sau din țările vecine, Uganda, Kenya, unde este o tradiție mai veche a motocicletelelor-taxi. 


Dacă voiam să mergem undeva, nu aveam de ales, trebuia să urcăm pe motocicletă. Ca să fim în siguranță, așa ne gândeam noi, cel mai bine era să fim împreună. Așa că mergeam mereu amândouă pasagere pe aceeași motocicletă. Dar erau „taximetriști” și mai curajoși decât cei care ne luau pe noi. Unii duceau câte 3-4 copii la școală, în uniforme roz, cu ghiozdănelele pe spate, înghesuiți, unii în fața „șoferului” alții în spate. Duceau și oameni cu bagaje la aeroport, mămici cu bebeluși de câteva luni în brațe... Aproape orice putea fi transportat cu boda-boda iar numărul de pasageri era surprinzător. Drumurile erau neasfaltate, nisipoase în sezonul secetos și inundate în cel ploios. 


După ce a plecat prietena mea, am fost nevoită să îmi fac curaj și să merg singură cu boda-boda. Uneori stăteam pe motocicletă ore întregi în capitala Sudanului de Sud, Juba, alergând dintr-un loc în altul. Era mai rapid decât orice alt mijloc de transport și mult mai plăcut decât mașina. Dacă la început mă țineam strâns de bara din spate a motocicletei, fricoasă, după o vreme ajunsesem să stau liniștită, uneori în lateral „ca femeile” când purtam rochie, și să scriu mesaje. Acum, când povestesc, parcă sunt iar acolo, pe motocicletă, cu vântul în păr, mergând pe o stradă cu palmieri și bougainvillea uriași înfloriți. 


În Sudanul de Sud străinii care lucrau pentru ONG-uri, ambasade, ONU etc. nu aveau voie să urce pe aceste motociclete-taxi pentru că erau considerate periculoase, deși nu era cazul, pentru că „șoferii” erau atenți și destul de buni, având în vedere că făceau asta multe ore pe zi. Așa că străinii mă priveau fie ca pe o nebună fie ca pe o săracă 😆 pentru că nu aveam șofer și mașină care să mă plimbe. Pentru mine, dincolo de partea financiară, mersul cu boda-boda era mult mai practic și mai frumos.


Am călătorit în zonele uscate din nordul țării, ocupate de rebeli în timpul războiului civil, dar și în sudul fertil, pe drumurile de țară cu arbori de mango uriași. Visez să ajung înapoi, dar de data aceasta nu ca pasager. Toate aceste drumuri le-am făcut pentru muncă, cu rucsacul, cu aparatul de fotografiat în spate și uneori cu trepiedul pe genunchi. Dar am făcut și o excursie de câteva zile cu fostul meu prieten, mare iubitor de motociclete, până în țara vecină, Uganda, în rezervația Murchison Falls unde, de pe motocicletă, am văzut elefanți și girafe. 


Când te-ai gândit să începi școala?
Mi-am dorit să învăț să merg pe motocicletă la scurt timp după ce am început să merg cu boda-boda. M-am îndrăgostit de senzația de libertate pe care o ai pe motocicletă. Doar că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, alergam încoace și-ncolo și parcă nu mai era momentul potrivit. Toamna trecută m-am mutat din Cluj în București și a doua zi m-am hotărât să nu mai aștept. Am găsit Hey Moto pe Google Maps, am văzut că pot să ajung chiar și pe jos de unde locuiesc și că sunt review-uri bune. Mi-au plăcut toți instructorii, m-am simțit încurajată. Mi-au plăcut mult și orele de enduro


Ce ai vrea să faci cu motorul?
Mi-ar plăcea să folosesc motorul atât ca să merg la lucru, prin oraș, cât și să călătoresc în zone unde e mai plăcut să fii pe motocicletă decât în mașină. Nu mă atrage așa de mult drumul lung, viteza, ci mai degrabă libertatea de mișcare pe care o oferă motocicleta. 

Text și Foto: Andreea Câmpeanu

Sep 3, 2023

Recenzie la o întoarcere: jurnalul lui Vladimir, o gură de aer proaspăt în literatura de călătorie

 
În preajma lansării oficiale a cărții „Dusîntors” scrisă de Mihai și Vladimir Barbu, vă oferim o scurtă recenzie a celei de a doua părți a ei, „întorsul”.

Dacă „Dus” prezintă călătoria spre Mongolia a tânărului fotograf și motociclist Mihai Barbu, „Întors” este, în sens cronologic, întoarcerea lui în Mongolia însoțit de familie, într-o motocicletă cu ataș. Partea a doua este practic jurnalul fiului Vladimir, scris cu ajutorul mamei sale Oana. 

„Întors” ocupă doar o șesime din volumul total al cărții dar te-ndeamnă repede s-o răsfoiești. Atrage prin ilustrații, coloritul în acuarelă și font-ul frumos, care este chiar scrisul de mână al lui Mihai Barbu. Paragrafele sunt scurte și îți garantează un zâmbet la fiecare spicuire. Se citește atât de ușor încât ai putea s-o termini înainte de a ieși din librărie, dar tot ai cumpăra-o pentru a o tezauriza. Jurnalul lui Vladimir reușește să reducă realitatea unei călătorii la esență.


Ici-colo ai certitudinea că este lumea unui copil, privită printre picioarele adulților preocupați să atingă un scop nedefinit: lucrurile au proporții mari (aici ilustrațiile ajută), și problemele de asemenea, căci se „aude” ecoul unor îngrijorări ale părinților... „un sat [...] numit Orașul Munților”; „Am văzut un șoarece cu coada foarte lungă”;   „Am crezut că tati are o problemă la pașaport,   dar nu avea”.

Alteori e lumea unui călător versat care contemplă „subiecții” și care știe să deguste contrastele „culturale”: „Șoferii [...] ne-au chemat la ei în tir să bem ceai și tati a băut o votcă”; „Am mâncat o supă cu cărniță și înăuntru era un cartof întreg.”

...sau e pur și simplu lumea unui om care simte, autentic: „Am plâns, pentru că m-a durut.”; „...am văzut și luna, dar nu era plină, și Carul Mare, și [...] am așteptat-o pe Katerina.”


Mai multă autenticitate nu veți găsi nici în cele mai stufoase cărți în care călătorii sondează „sensul vieții”. 
Vladimir, ca un scriitor senior, te lasă, în joacă, să simți acea briză de dimineață, să tragi în piept aerul proaspăt, să trăiești, să începi, înainte ca lumea adultă să se trezească și să îți polueze fonic clipa, cu scopurile ei nedefinite.


Foto: Mihai Barbu
Text: Alex Cercel

Aug 21, 2023

HU Romania IV: întâlnirea călătorilor, din nou în Covasna


A IV-a ediție Horizons Unlimited Romania va reuni călători moto și povești de pe toate continentele la Cabana Bodvaj, între 25 și 27 august 2023. Ca de obicei, l-am rugat pe organizatorul Călin Nucuță să ne spună câteva cuvinte despre eveniment:



Ce povești de drum vor putea fi ascultate?
Anul acesta avem înscriși 12 prezentatori, 10 vor fi prezenți la eveniment, iar 2 vor prezenta remote. Ca teaser, vă pot spune cine pregătește 3 dintre cele mai inedite prezentări. Una din ele va fi a lui Radu Șpan și a Taniei Pricop, care ne vor relata despre călătoria lor în Georgia dar și despre logistica necesară pentru a transporta motocicleta cu ferry-ul până la Batumi. Titus Banc ne va spune cum a petrecut 3 luni prin America de Sud, singur, iar Henriette Thiim va prezenta remote întreaga ei călătorie prin Africa. Vor mai fi povești de călătorie din țări precum: Mongolia, India, Turcia, Africa de Sud, Maroc, Sierra Leone, Iran și Pakistan.
Nota Redacției: Denisa Andronache și Radu Constantin vor face prima lor prezentare după întoarcerea lor din tura prin Pakistan și Iran de anul acesta!


Covasna: a doua ediție înseamnă și tradiție?
Am adus și anul acesta HU Romania la Cabana Bodvaj pentru că este un loc deosebit și cu o energie aparte! Totuși nu cred că județul Covasna va rămâne o locație permanentă pentru că ne dorim să creștem organic această întrunire și sperăm că în viitor vom avea un loc propriu unde o vom organiza. 


Câți călători așteptați anul acesta?
Anul acesta estimăm în jur de 70 de participanți, dintre care, puțin peste jumătate vor fi din afara țării. Numărul aventurierilor care s-au alăturat anual evenimentului a rămas constant dar, aproximativ un sfert sunt nou-veniți. 
Ne bucură faptul că atragem oameni noi în fiecare an, pe lângă participanții noștri fideli, și sperăm să vă vedem și pe voi!


Foto: Horizons Unlimited Romania
Text: Călin Nucuță

Aug 3, 2023

Rucsac Adv Pros & Cons: Enduristan Hurricane 15

 
Un nou review cinstit (C) de echipament: astăzi rucsacul Hurricane 15, intermediarul dintre 7 și 25L, de la Enduristan
Pe scurt, acest rucsac moto este: rezistent la abraziune, absolut impermeabil (!), foarte bine accesorizat, „înghesuit” și relativ greu. Argumentăm pe baza experienței personale de circa trei sezoane cu acest produs.



Plusuri +++
Deși l-am folosit aproape zilnic în timpul sezonului, stând în spate sau pe jos în diferite locuri, și l-am luat cu mine într-o tură de 10.000 km, nu are nicio urmă evidentă de uzură. Este absolut impermeabil: am transportat și cărți, am mers și pe ploaie pe autostradă la peste 130 km/h, totul a rămas uscat în el tot timpul! Este foarte bine accesorizat cu: două buzunare laterale pentru sticle, unul exterior, dublat cu coardă elastică, găici pentru a prinde alte obiecte pe exterior, trei buzunare interioare pentru mărunțișuri, breloc cu cataramă trident pentru chei și buzunar pentru ploscă de apă de 3L (aceasta nefiind inclusă).
Ar mai fi de menționat încă două accesorii foarte atrăgătoare pentru un călător/călătoare pe motocicletă: spațiu pentru ecuson velcro pe exterior, și buzunărel secret în dreptul șoldului! 
Per total e un rucsac cu care nu trebuie să te porți cu grijă: îl pui oriunde, nu se strică, nu se udă, nici măcar nu se murdărește, și face față cu brio unei călătorii lungi!



Minusuri −−
Materialul din care este construit îl face greu și când e gol. Are o formă inflexibilă de paralelipiped dreptunghic care se umple repede cu puține lucruri și care nu poate fi „îndesat”, cum avem cu toții tendința să facem cu rucsacul/gentuța care este la îndemână. Fermoarul principal e mare și greoi, dar vine la pachet cu un tub de vaselină pentru ungere periodică recomandată. Buzunarele sunt pentru obiecte plate: telefon, acte, chei fixe, agendă mică, textile etc. Orice obiect cu un profil cât de cât mai mare: șurubelniță, încărcător, ocupă mai mult spațiu decât ar trebui. Buzunarul exterior, cel dublat cu coardă elastică, este practic inutil, abia intrându-ți palma în el. Baretele sunt lungi, cu chingi de reglaj și mai lungi (!), și cu toate acestea nu-i găsești ușor poziția potrivită pe spate: sus pe omoplați, sau jos spre șolduri?
Per total e greu și voluminos, fără a fi spațios.


Enduristan este un producător elvețian de echipamente destinate pieței de adventure touring: genți, rucsacuri, accesorii. Produsele lor se pot cumpăra online de la importatorul Enduristan Romania sau din magazinul askogroup Honda București.


Foto: Enduristan
Text: Alex Cercel

Jul 27, 2023

„De unde diferențe așa mari de preț la școala moto?”

 
Din când în când încercăm un răspuns la câte-o nedumerire populară. Am mai încercat noi acum ceva timp să argumentăm, fără prea mare succes, „de ce e școala scumpă” și mai încercăm acum un răspuns la „da' eu ce primesc de banii ăștia?”

Prețul școlii moto variază, în București, între 800 și 2.500 de lei. De unde diferențele acestea mari într-un domeniu cu costuri relativ stabile, că doar nu vorbim de construcții?



Ca să nu trebuiască să faceți un curs de înțelegere a ofertelor din domeniul moto vă rezumăm trei argumente: numărul de ore, echipamentele, calitatea resurselor umane. Desigur că ar mai fi câteva detalii despre cum gestionează fiecare școală chestia generală denumită „costuri”, dar aceste „secrete” nu sunt, practic, de interes pentru consumatorul final.


Numărul de ore
Deși toată lumea vă spune de la început că școala moto include 26 de ore, practic faceți mai puțin. Diverse pachete, oferte, reduceri și înțelegeri verbale cu instructorul implică de fapt mai puține ore practice. Poate nu vă deranjează, dar măcar să știți ce înseamnă: 26 ore didactice implică douăzeci și șase de ore a câte 50 de minute. Acestea se fac de obicei câte două și deci aveți legal dreptul la 13 ședințe de 100 de minute! Când plătiți un preț mai mic vă îndreptați spre 6-7 ședințe pe motocicletă sau spre 13 ședințe de 40-60 de minute. „It's the little differences”, după cum spune un vechi... proverb (?)


Echipamentele
Aici ne referim la echipamentele de protecție, dar și la motocicletele oferite de școli. La un preț mai mare vă puteți aștepta la cel puțin o motocicletă sau două fabricate în anul curent, restul flotei având o vechime cel mult nouă - zece ani. La școlile cu preț mai mare veți primi echipament complet de protecție: cască, armură, genunchiere, eventual veste airbag pentru orele de trafic, plus o cagulă care rămâne în folosința voastră. Când plătiți un preț mai mic vă îndreptați spre zero echipament, sau cel mult o cască, și o flotă moto veche de peste zece - cincisprezece ani.


Resursele umane
Adică instructorii cu care lucrați. Aici atingem un punct sensibil pentru că nimeni nu poate avea mulți elevi, și 100% mulțumiți. Apropo de „mulți” un semn că ceva nu dă bine la adunare este că:
o singură persoană lucrează cu sute de elevi. Nici în teorie, nici în practică, nici legal, nici fizic acest lucru nu este posibil. Nu vă putem da mai multe detalii din „industrie”, discuția despre calitatea umană fiind oricum subiectivă, dar vă putem spune că prețul mai mic este un indicator de... trivialitate. 


Un ultim element care v-ar putea trezi o „suspiciune” legată de calitatea școlii pe care o alegeți este că prețul în 2007 al unei școlii moto era de aproximativ 600-800 de lei. Dacă în 2023 vă hotărâți să plătiți acest preț vă asumați... „niște calcule” care nu includ nici măcar inflația.

Imagine: HouseLogic
Text: Alex Cercel

Jun 22, 2023

Wednesday, Cristina, Burton


...și ceva despre motociclete, în acest cel mai nou interviu al nostru cu un artist de la HeyMoto. Cristina Ștefan este unul dintre graphic designer-ii mini seriei Wednesday, regizată de Tim Burton și filmată în România.


Cum ai ajuns în echipa Wednesday, Cristina?
Lucrez freelance ca ilustrator și artist grafic. Am obținut această colaborare prin intermediul unor colegi cu care am mai lucrat, care îmi știau lucrările, și care m-au considerat persoana potrivită pentru acest proiect. Am creat pentru Wednesday de la cele mai mici detalii grafice, logo-uri, hărți, signaletică, până la cărțile oculte și alte props-uri. Spoiler alert: apar și într-o poză pe panoul de victime din primul episod. 😅  



L-ai întâlnit personal pe Tim Burton?
Daaaa! Deși, în contextul pandemiei, interacțiunea a fost mult redusă, pentru că era perioada cu măsuri stricte, testări zilnice etc., a fost minunat! I-am văzut toate filmele, încă din copilărie, și m-au atras în special proiectele lui dark & gothic cum ar fi Edward ScissorhandsNightmare Before Christmas sau Sleepy Hollow. Am avut dintotdeauna o afinitate pentru latura mai sumbră a lucrurilor și pentru poveștile fantastice cu personaje puternice, complexe și pasionate, deși ciudate după criteriile sociale general acceptate.



De mică am fost fascinată de cai și așa am început de fapt să desenez: cu creta pe ușa atelierului bunicului, cai în diverse ipostaze. Totuși, pentru a-mi satisface latura mai tehnică, am urmat studii de arhitectură încă din liceu. Ulterior am absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.




De unde vin motocicletele în viața ta?
Pasiunea pentru motociclete o am de multă vreme, însă am încercat să o reprim, deoarece traficul din București, și nu numai, este destul de descurajant. Prin 2021 am fost la primul test ride iar anul acesta mi-am luat inima-n dinți și m-am urcat din nou pe motor. Am ieșit și în trafic, experiență care nu a fost chiar atât de rea precum mă așteptam.
La Hey Moto am ajuns după ce am făcut un pic de research și am citit recomandări. Apoi prima interacțiune cu instructorii m-a convins. Am un program dificil și mă ajută mult o comunicare cât mai eficientă.
Pentru prima motocicletă oscilez între o Yamaha MT-07 sau MT-03, dar îmi surâde și un KTM Duke. În primul rând îmi doresc să călătoresc cu motocicleta la munte, chiar și pentru câte un weekend, doar cu un rucsac în spate. 💗 

Redactor: Alex Cercel

May 28, 2023

Twenty Eight, povestea: de la AM la A, Vespa și cafea


Gabriel Popa a fost elevul nostru, al școlii HeyMoto, dar acesta nu este cel mai important motiv pentru care ne-am hotărât să-i luăm un interviu. Face cel mai bun Flat White din București. „Probably.” Și apoi este fan Vespa și deține una dintre cele mai cool cafenele din centrul capitalei: 
Twenty Eight.


E vreun secret al Flat White-ului vostru?
Flat White-ul e un cappuccino dublu, cu două shot-uri de espresso și cam aceeași cantitate de lapte. Dacă am reușit să-l facem deosebit se datorează faptului că am stat foarte mult, vreo două luni, să alegem cafeaua potrivită. Folosim o cafea Brazilia, intermediară, prăjită de Guido, cu care colaborăm de când am deschis, pentru cafeaua lor de calitate și pentru profesionalism. Un alt „ingredient secret” este espressorul, un La Marzocco asamblat manual, care este unul dintre cele mai bune de pe piață. Deși lucrez cu cafea de 20 de ani am primit un training intensiv înainte să deschidem localul. Bineînțeles că mai sunt și alte detalii care dau o notă personală cafelei: reglarea râșniței, curățarea espressorului, timpul de extragere etc.

 

De când Twenty Eight?
De doi ani și jumătate. Dețin cafeneaua împreună cu colegul meu din liceu, Bobby, cu care mă înțeleg senzațional. Am preluat o ceainărie existentă în această locație, am schimbat-o, am introdus pe lângă ceai, cafea, limonadă, alcool și am crescut vânzările cu rețete personale deosebite. Numele locului vine de la o melodie a unui artist canadian The Weeknd.


De când în Grande Famiglia Vespa?
Anul trecut, prin mai 2022, am văzut o Vespa de 50cc, cu o nuanță bleu identică cu a ceștilor noastre de cafea. M-am gândit s-o cumpăr pentru că arăta bine în fața cafenelei. Între timp am vândut mașina și două săptămâni am mers cu scuterul. Nu mi-a mai trebuit altă mașină. Vespa, în oraș, e senzațională! Apoi mi-am dorit ceva mai mare și așa am ajuns la școala HeyMoto, care mi-a fost recomandată de un prieten de la Ursus. Acum am o Vespa GTS de 250cc, adusă din Milano. Mi-am propus să merg cu ea până în Vama Veche vara aceasta.
Fac parte din Vespa Club București, care are foarte mulți membri, peste 300! Aici, la Twenty Eight, le oferim tuturor celor care vin pe Vespa o reducere de 15%. Văd din ce în ce mai mulți motocicliști prin oraș și clienți care vin aici pe două roți, și asta mi se pare un lucru bun.



Întrebarea stereotipică cu „planuri”...
Ne dorim să creăm o franciză Twenty Eight To Go în viitorul apropiat, iar în cel și mai apropiat, să deschidem un loc cu cafea bună în Vama Veche. Peste trei ani și jumătate aș vrea să explorez pe două roți Asia de Sud-Est, Indonezia, Bali și, dacă se poate, să mă mut acolo.


Text: Gabriel Popa
Foto, Redactor: Alex Cercel

May 18, 2023

Trasee în Carpații Orientali, cel mai nou ghid moto C2WG

 

Carpathian 2 Wheels Guide au lansat cel de-al șaptelea ghid moto al lor „Trasee în Carpații Orientali” și, așa cum v-am obișnuit, am obținut repede de la autori, Călin Nucuță și Diana Cordea, câteva informații proaspete pentru voi:


Ce conține acest ghid?

Cel mai nou ghid al nostru, „Trasee în Carpații Orientali”, cuprinde două trasee mari: unul pe asfalt, de 1434 km, și altul off-road, de 1182 km, care urmăresc aceeași direcție de deplasare - dinspre miazăzi spre miazănoapte. În plus, pentru că anii trecuți am explorat Dobrogea, am inclus în acest ghid și un bonus: un traseu adventure de 656 km prin partea de sud-est a țării. 



Drumurile din acest ghid vă vor purta de la cetățile Țării Bârsei, prin peisajele verzi cu sate tradiționale din Ținutul Secuiesc, unde mâncarea este atât de gustoasă (!), apoi prin pasurile montane din est până în frumoasa Bucovină și în Maramureș. Am inclus 67 obiective turistice pe traseul asfaltat și 75 pe cel off-road. Dacă ar fi să acordăm o mențiune specială, am spune că ne-a plăcut tare mult Vrancea! Ne-a surprins cu rețeaua de drumuri neasfaltate care urcă și coboară pe dealurile și prin văile ei frumoase.


Cum ați reușit să cartografiați aceste trasee?
A fost o muncă de mai mulți ani. Am început în 2021 cu un BMW F850 și am explorat Dobrogea, traseul bonus din acest ghid, iar anul trecut am făcut 7 ture de cartare a traseelor montane, cu vechea noastră Honda Africa Twin. La ultima tură, în noiembrie 2022, am explorat Depresiunea Dornelor și am mers și pe temperaturi de -5°C.
Traseul pe asfalt din Carpații Orientali este compus din segmente explorate anterior dar, cele din Harghita și Covasna sunt „descoperite” anul trecut. Totuși, parcurgerea traseelor a fost partea ușoară. Partea mai grea a fost scrierea ghidului și pregătirea pentru publicare, o muncă pe care am reușit să o terminăm în această iarnă.



Cum se poate cumpăra noul ghid?
Momentan se poate face precomandă pe site-ul nostru, iar în viitor va fi disponibil și în rețeaua Cărturești. Bineînțeles, va putea fi cumpărat și de la întrunirea călătorilor Horizons Unlimited Romania, pe care noi o organizăm, și care va avea loc pe 25-27 august anul acesta, în Covasna. 



Ce alte trasee pregătiți?
Ne dorim să continuăm cu ediții de MotoAtlas ale altor țări și sperăm ca anul acesta să putem ajunge în Bulgaria și să o explorăm puțin.


Text și Foto: Călin Nucuță,
Carpathian 2 Wheels Guide