O nouă poveste de călătorie ne revelează India de nord, unde Cătălina, colaboratoarea noastră fidelă, călare pe un „local” Royal Enfield, a vizitat orașe necunoscute și a traversat trecători înalte din lanțul muntos Himalayan.
Care a fost planul?
Știam de mult de Ladakh și de Leh - Manali Highway și zona aceea fusese dintotdeauna în topul expedițiilor „o dată în viață” pentru noi, dar cumva păruse întotdeauna prea complicat, prea departe, prea riscant... Ei bine, cândva prin iarna anului trecut am zis să nu ne mai tot găsim scuze, mai ales că acum aveam și eu permis moto, și să mergem în sfârșit în India. Au urmat câteva luni de documentare la foc mic, citit articole de călătorie, căutat trasee, interesat de condițiile de intrare și de condus în India (în zona Himalayană în mod special), timp în care două lucruri au devenit clare. Primul: ne va fi infinit mai ușor să organizăm tura cu ajutorul unui ghid, cu atât mai mult cu cât oamenii din zonă par extrem de specializați și deschiși la acest fel de turism. Iar al doilea, mai puțin concluzie și mai mult întrebare: oare de ce ne-a luat atât de mult să ne hotărâm să facem asta?! În rest, datele problemei începeau să se contureze cam așa: eram trei oameni (eu - începător entuziast, Robert - al meu partner „in crime” și motociclist cu ștate ceva mai vechi, și Andreea - sora lui Robert, ca „sac de cartofi” la fel de entuziast). Voiam două motoare, ceva bagaje minimale la purtător, un ghid doar al nostru, tot pe motor, si vreo două-trei săptămâni de hălăduit prin munți, cât mai departe de civilizație. Și fix asta am primit.
Căutând și citind pe la alții am aflat că perioada ideală din punct de vedere al vremii și al stării drumurilor ar fi undeva între jumătatea lui august și jumătatea lui septembrie. Mai devreme? Încă plouă și sunt porțiuni inundate. Mai târziu? Încep zăpezile pe la altitudine mai mare. Tot trăgând cu ochiul pe net am aflat că răul de altitudine e un lucru foarte real și neplăcut, iar cum noi aveam să urcăm la peste 5.000 m, recomandarea generală era să începem din capătul nord-vestic, din Srinagar, și să urcăm pe partea aceea, unde altitudinile cresc mai lin și peisajele sunt abia prefața operei epice care va urma. Apoi, teoretic, ne-am fi putut bucura de partea cu adevărat spectaculoasă când eram deja aclimatizați și nu ne mai uram existența 😊 Ar fi urmat apoi să coborâm în Manali, la sud-est, și să încheiem liniștiți expediția acolo unde cei mai mulți o încep, pieptiș și dureros. Zis și făcut, am contactat vreo trei echipe de organizatori, le-am expus tuturor datele problemei, și i-am ales pe cei cu care am simțit că rezonăm cel mai bine. Tot împreună cu ei am stabilit și traseul exact, în funcție de ce voiam să vedem (câteva trecători și mănăstiri budiste anume de care auziserăm în mod special), și cât de mult voiam să ne „aventurăm” pe trasee mai tehnice sau neumblate (să zicem „moderat” 😊 ). Apoi ei s-au ocupat de toată organizarea de la fața locului, și anume: motoare, cazări, vize regionale, transport din Delhi în Srinagar și din Manali înapoi în Delhi, până și două din trei mese pe zi. Pe scurt, a fost o aventură „la cheie”, doar a noastră, în care în plus față de costul pachetului (mai mult decât rezonabil, aș zice), noi nu ne-am mai plătit decât zborurile spre Delhi, benzina pentru motoare și prânzul pe traseu.
Ce motociclete?
Motoarele noastre au fost două Royal Enfield Himalayan 411, indestructibile și perfect adaptate pentru amalgamul de drumuri pe care l-am întâlnit - de la porțiuni de șosea proaspăt asfaltată, la petice răzlețe de ceva care a fost acum mult timp asfalt, la drumuri pietruite sau off-road în toată regula (cam 70% din traseu). Aș fi nesinceră să spun că nu mi-a lipsit un pic CRF 250L-ul de acasă când eram pe niște „scurtături” interesante. Dar în condițiile în care ar fi fost pur și simplu nefezabil să mergem pe motoare până acolo, iar alte motoare de închiriat nu prea se găseau, Himmie-urile s-au descurcat mai mult decât onorabil, chiar și cu bagaje și (unul dintre noi) cu pasager. Iar ghidul nostru, Tsewang (un băiat de nota 20 cu care am merge până la capătul Pământului), a mers pe un Royal Enfield Bullet 500, încărcat cu piese de schimb și rezerve de urgență de ulei și benzină pentru toată excursia.
Ce traseu?
Am avut în total douăsprezece zile pe motoare, cu două de pauză - una pentru a urca pe jos până la Phugtal Gompa, o spectaculoasă mănăstire budistă săpată într-un perete de stâncă, și încă una în Leh, pe la jumătatea traseului, unde am cunoscut și restul echipei. Între cele douăsprezece zile îmi e greu să trasez o medie, pentru că lungimea și dificultatea au variat foarte mult în funcție de specificul zonei și de disponibilitatea cazărilor. Am avut și zile de 80 km, din care mare parte pe asfalt, și zile de 200 km, aproape numai off-road dar, per total aș putea spune că s-a văzut cu vârf și îndesat experiența organizatorilor reflectată în traseul pe care ni l-au propus. Zilele grele alternau cu zile relaxante, iar locurile pe care le-am văzut au fost din cele de care povestești nepoților. Cazările (rezervate toate dinainte - de organizatori, dar după cerințele noastre) au fost și mai variate. Am avut totul, de la case pe apă, între nuferi, accesibile numai cu barca, la bungalouri în stil safari la poalele munților, la corturi spațioase pe o pășune între vârfuri muntoase, printre marmote și turme de iaci. Apoi nu putem uita nici micile ferme unde n-am fi putut fi primiți mai cald nici dacă am fi fost membri ai familiei, sau „cel mai luxos hotel din oraș”, unde nu s-a uitat nimeni la cele trei degete de noroi și praf de pe noi și de pe echipament, tot ca oaspeți de seamă am fost întâmpinați. Și aici cred că putem trage una din concluziile categorice ale turei - oamenii sunt pur și simplu incredibili! Nu mă pot pronunța asupra a cât de mare este diferența între cei din nordul extrem al subcontinentului și cei din alte regiuni, dar pe unde am fost noi nu am întâlnit decât mărinimie, căldură și înțelegere.
Tot de mărinimie, căldură și înțelegere putem vorbi și la capitolul meteo 😊 Recomandările s-au dovedit a fi la mare fix și, în afară de trei stropi de ploaie (pentru care am fost recompensați cu un curcubeu aproape ireal) și o foarte scurtă trecere prin viscol (la 5.300 m altitudine, deci cumva de așteptat), vremea a fost pur și simplu perfectă. Ceruri senine și temperaturi cel puțin decente tot drumul, fapt care a făcut ca și cele câteva inevitabile treceri prin apă să fie relativ ușor abordabile.
De neuitat?
Mi-ar fi extrem de greu să aleg o singură zi sau un singur loc care ne-a plăcut cel mai mult, dar fiecare dintre noi a părut să rezoneze într-un fel special cu ceva anume. Robert a fost foarte încântat de zona Jispa - Manali, cu drumuri frumoase virajate, printre culmi verzi, cu aer aproape tropical, iar Andreea mai avea un pic și lua acasă una dintre marmotele pe care le întâlneam din loc în loc de-a lungul pâraielor, dincolo de Leh - atât de prietenoase încât stăteau la scărpinat. Iar mie? Mie cred că mi-a rămas gândul la Sirsir La, o trecătoare la aproape 4.800m altitudine, cu peisajul ei selenar vopsit în nuanțe de ocru și ruginiu, pe care l-am văzut printre fulgi rari de zăpadă. Asta sau dunele de nisip din Hundar, care, împreuna cu cămilele aclimatizate în zonă, special pentru turiști, păreau „din alt film”. Și dacă ar fi să aleg un numitor comun, pe lângă peisajele copleșitoare (dar cumva așteptate), un loc care ne-a fermecat pe toți prin frumusețea candidă și neașteptată a fost chiar Srinagar, cu al său Dal Lake. Acest oraș anonim pentru mulți, care nici pentru noi nu era mai mult decât un simplu punct de plecare, ne-a arătat cum ascunde (la propriu, aproape „după colț”) o veritabilă Veneție sud-asiatică, mustind de viață și culoare printre ale ei piețe plutitoare de fructe și legume, mirodenii, dulciuri și mărunțișuri artizanale. Iar când asta a fost prima noastră „vedere” din India, cum să nu vrem să ne tot întoarcem acolo? 😊
Text și Foto: Cătălina Ioan