Povestea lui Mojo Maimuțoiul a început acum mult timp, cu mult chiar înainte să am permisul moto. Întotdeauna îmi plăcuse stilul acela mignon și comic al Honda Monkey, chiar și numai ca exercițiu de imaginație dar, cumva, atunci când chiar am început să-mi caut un motor, nici nu l-am luat în calcul la modul real. Părea mai mult o curiozitate - adorabilă, dar pur conceptuală - decât o variantă legitimă. Ei bine, câteva motoare „de oameni mari” mai târziu, am decis că viața e prea scurtă pentru decizii raționale, și așa a apărut Mojo în peisaj, în ianuarie 2023. Ar fi o minciună să spun că este motorul perfect și că planeta nu are de fapt nevoie de GS-uri, Panigale-uri, sau EXC-uri, dar când în 5.000 km nu există plimbare în care să nu „aduni” zâmbete (mai ales ale tale), începi să te gândești că deciziile raționale sunt uneori plictisitoare.
Gran Turismo
Și uite așa l-am plimbat pe Mojo și prin munți, și pe la Dunăre, i-am pus și un cort în cârcă, iubire mare. Dar cum plimbările de weekend nu sunt niciodată de ajuns, am început să pun la cale o tură mai lungă prin țară, un fel de reeditare a „Marelui Tur al lui Bart”, scuterașul de 50 cc (care își salută fanii pe această cale 😊 ) . Astrele s-au aliniat în așa fel încât imediat după întoarcerea din India (altă poveste) să am la dispoziție încă un pic de timp în care să mă plimb pe unde văd cu ochii, așa că m-am așezat cu harta în față și m-am pus pe trasat. Dacă plimbarea cu Bart m-a lăsat cu senzația că aș vrea „la fel, dar mai mult”, expediția asta putea fi ocazia perfectă de așa ceva. Nici Mojo nu era agregatul cu care să mă dau pe autostradă sau DN-uri de mare viteză, așa că scopul era tot să văd drumuri frumoase, la pas. Diferența era că n-aș mai avea aceleași constrângeri presante ca pe un scuter care nu trece de 40 km/h nici în picaj, ceea ce însemna că aș putea merge mai departe. Cât de departe? Om trăi și-om vedea.
All Inclusive
Am început cu un traseu ideal, „all inclusive”, și marea surpriză a venit când am tras linie la sfârșit și am văzut că nu sună chiar nerealizabil. Iar cum fiecare expediție trebuie să aibă un pic din factorul acela de „oare merge?”, acolo m-am și oprit. Rezultatul a fost cam așa: plecare de acăsică, imediat la nord de București, dat un ocol până la Murighiol după un pește bun, și apoi luat vitejește tot arcul carpatic românesc în sens trigonometric: Lepșa - Vatra Dornei - Sighetu Marmației - Mara - Peștera Urșilor - Cheile Nerei - Orșova - Obârșia Lotrului cu un pic de Transalpina - Transfăgărășan - apoi din nou acăsică. Undeva pe la vreo 2.900 km și zece zile de „me time”. Zis și făcut. Am pus bagajele pe Mojo, luat câteva scule esențiale, pupat bipedul și patrupezii de la revedere, și plecat la drum. Așteptări... aveam și nu prea. Senzația de „eu cu motorul” era una familiară și plăcută, mai fusesem de atâtea ori în plimbări solo, dar nu atât de lungi și atât de departe. Să zicem că luam în calcul și posibilitatea unui telefon de „urcă-te în mașină și vino să mă iei”. Din fericire, nu a existat decât unul de „mi-a sărit lanțul, cum îl pun la loc?”.
România Pitorească
Și așa ajungem la impresii de călătorie. Despre drumurile pe care le-am bătut în aceste zece zile nu știu dacă pot spune ceva ce nu au spus deja alții mult mai frumos și mai în detaliu, cu mult înaintea mea, dar pot să reiterez concluzia multora din cei ce ajung pe aici: avem o țară extraordinar de frumoasă, care merită văzută în lung și-n lat, indiferent pe câte roți. Venită cu doar câteva zile înainte dintr-un loc sinonim cu exoticul și spectaculosul, nu am fost cu nimic mai puțin impresionată de Trans-urile noastre în nori, de virajele împletite cu Dunărea, de hăul căscat peste Valea Cernei, sau de casele ascuțite maramureșene. Și unde spuneam că acolo am întâlnit în oameni numai căldură și înțelegere, mi s-a reamintit prompt că și aici e exact la fel. Toate gazdele pe care le-am avut m-au primit cu brațele deschise, ba chiar pot spune că mi-am făcut prieteni pe care mi-ar plăcea enorm să-i revăd. Când am avut nevoie de ajutor l-am primit fără discuție și fără să mi se ceară (sau accepte) nimic la schimb. Iar Mojo? Aproape că n-a existat zi în care să nu se găsească cineva, motociclist sau nu, dornic de schimbat o vorbă și de admirat motorașul de circ care stârnește deliciu oriunde merge. E ca și cum ai avea un Corgi. Cine nu zâmbește când vede unul?
Zale și Zâmbete
La capitolul „tehnice”, ca să nu fiu acuzată de prea multe ode și piedestaluri, voi începe prin a mă plânge de lanțul stock cu care vine Monkey-ul, care se întinde mai ceva ca mozzarella. Nu pot spune decât că îl văd ca pe Internet Explorer-ul lanțurilor moto - nu trebuie să țină decât până la magazinul de unde i-l iei pe cel aftermarket, pe care îl folosește toată lumea. Și... cam aici se opresc plângerile. Fără a repeta prea mult din ce am mai povestit în trecut despre el, Monkey-ul e mai mult decât o curiozitate sau o jucărie. E un partener de drum care te duce oriunde vrei tu, și îți garantează că vei ajunge acolo fericit... atâta timp cât nu te grăbești. Până și mie mi-a demonstrat că impresiile pot înșela, când a urcat fără prea mari probleme până în punctul cel mai înalt al Văii Cernei, ca apoi să coboare, tot fără prea mari probleme, pe ploaie torențială - cu toți cei 10 cm ai lui de suspensie, și anvelope stock. Acestea fiind zise, n-o să-ți spun să îți iei neapărat un Monkey și să te plimbi cu el prin lume (deși nici măcar n-ai fi primul). Nu sunt naivă, știu că nu e un motor pe gustul tuturor și că nu e unul care are sens în prea multe cazuri. Dar ce pot să-ți spun e că dacă și tu zâmbești văzând unul pe stradă, cu siguranță o să zâmbești cu gura până la urechi văzând lumea din șaua lui 😊
Text și Foto: Cătălina Ioan