Andreea, prin minunăția Africii, pasager pe boda-boda

Printre elevii minunați cu care ne-am întâlnit la școala moto se numără și fotojurnalista Andreea Câmpeanu, care a fost de acord să ne împărtășească aici experiențele sale autentice legate de motociclete, pe care le-a trăit în Africa.

Câteva cuvinte despre tine
Sunt din Cluj și mă ocup cu jurnalism, fotografie documentară și video. Am lucrat cu New York Times, Stern, Getty Images, Reuters, AFP, Die Zeit, Vanity Fair Franța etc., iar în România cu National Geographic, DOR, Libertatea, Scena 9, PressOne. De doi ani m-am întors în România și am documentat subiecte diverse: de la venirea refugiaților ucraineni la începutul războiului, reportaje sociale, până la reportaje legate de energie și economie.

În ultimii 14 ani am locuit în diverse țări africane: Sudan, Madagascar și Sudanul de Sud. În acesta din urmă am petrecut aproximativ 5 ani.

Cum e cu motocicleta în Africa?
Prima dată am urcat pe motocicletă, ca pasager, în Madagascar, unde am locuit un an și jumătate. Mersesem în vizită la o prietenă, mi-a plăcut și am rămas. Mi-era extrem de frică să urc pe motocicletă, dar nu aveam de ales. Pentru unul dintre reportajele la care lucram trebuia să ajung într-o zonă foarte izolată din nord-estul țării, unde se făcea trafic ilegal cu lemn de palisandru. După o călătorie cu bacul, un domn cu o motocicletă a fost de acord să mă ducă la destinație. A durat vreo două ore, pe malul mării, pe drumuri nisipoase. El se simțea foarte bine, dar eu aveam mereu impresia că o să cădem. Până la finalul călătoriei mi-am vindecat teama de motocicletă. 

Câteva luni mai târziu am mers cu o altă prietenă în Sudanul de Sud, unde ea își făcea lucrarea de master. În Africa de Est taxiurile sunt motociclete și sunt numite boda-boda. „Șoferii” sunt în general băieți tineri, uneori prea tineri, localnici sau din țările vecine, Uganda, Kenya, unde este o tradiție mai veche a motocicletelelor-taxi. 

Dacă voiam să mergem undeva, nu aveam de ales, trebuia să urcăm pe motocicletă. Ca să fim în siguranță, așa ne gândeam noi, cel mai bine era să fim împreună. Așa că mergeam mereu amândouă pasagere pe aceeași motocicletă. Dar erau „taximetriști” și mai curajoși decât cei care ne luau pe noi. Unii duceau câte 3-4 copii la școală, în uniforme roz, cu ghiozdănelele pe spate, înghesuiți, unii în fața „șoferului” alții în spate. Duceau și oameni cu bagaje la aeroport, mămici cu bebeluși de câteva luni în brațe... Aproape orice putea fi transportat cu boda-boda iar numărul de pasageri era surprinzător. Drumurile erau neasfaltate, nisipoase în sezonul secetos și inundate în cel ploios. 

După ce a plecat prietena mea, am fost nevoită să îmi fac curaj și să merg singură cu boda-boda. Uneori stăteam pe motocicletă ore întregi în capitala Sudanului de Sud, Juba, alergând dintr-un loc în altul. Era mai rapid decât orice alt mijloc de transport și mult mai plăcut decât mașina. Dacă la început mă țineam strâns de bara din spate a motocicletei, fricoasă, după o vreme ajunsesem să stau liniștită, uneori în lateral „ca femeile” când purtam rochie, și să scriu mesaje. Acum, când povestesc, parcă sunt iar acolo, pe motocicletă, cu vântul în păr, mergând pe o stradă cu palmieri și bougainvillea uriași înfloriți. 

În Sudanul de Sud străinii care lucrau pentru ONG-uri, ambasade, ONU etc. nu aveau voie să urce pe aceste motociclete-taxi pentru că erau considerate periculoase, deși nu era cazul, pentru că „șoferii” erau atenți și destul de buni, având în vedere că făceau asta multe ore pe zi. Așa că străinii mă priveau fie ca pe o nebună fie ca pe o săracă 😆 pentru că nu aveam șofer și mașină care să mă plimbe. Pentru mine, dincolo de partea financiară, mersul cu boda-boda era mult mai practic și mai frumos.

Am călătorit în zonele uscate din nordul țării, ocupate de rebeli în timpul războiului civil, dar și în sudul fertil, pe drumurile de țară cu arbori de mango uriași. Visez să ajung înapoi, dar de data aceasta nu ca pasager. Toate aceste drumuri le-am făcut pentru muncă, cu rucsacul, cu aparatul de fotografiat în spate și uneori cu trepiedul pe genunchi. Dar am făcut și o excursie de câteva zile cu fostul meu prieten, mare iubitor de motociclete, până în țara vecină, Uganda, în rezervația Murchison Falls unde, de pe motocicletă, am văzut elefanți și girafe. 

Când te-ai gândit să începi școala?
Mi-am dorit să învăț să merg pe motocicletă la scurt timp după ce am început să merg cu boda-boda. M-am îndrăgostit de senzația de libertate pe care o ai pe motocicletă. Doar că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, alergam încoace și-ncolo și parcă nu mai era momentul potrivit. Toamna trecută m-am mutat din Cluj în București și a doua zi m-am hotărât să nu mai aștept. Am găsit Hey Moto pe Google Maps, am văzut că pot să ajung chiar și pe jos de unde locuiesc și că sunt review-uri bune. Mi-au plăcut toți instructorii, m-am simțit încurajată. Mi-au plăcut mult și orele de enduro. 

Ce ai vrea să faci cu motorul?
Mi-ar plăcea să folosesc motorul atât ca să merg la lucru, prin oraș, cât și să călătoresc în zone unde e mai plăcut să fii pe motocicletă decât în mașină. Nu mă atrage așa de mult drumul lung, viteza, ci mai degrabă libertatea de mișcare pe care o oferă motocicleta. 

Text și Foto: Andreea Câmpeanu