YAMAHA NMAX 125: UNA CU ORAȘUL - DUAL MOTORS

Dec 29, 2022

23% mai mulți elevi în 2022, 2 Yamaha noi în 2023

 

A venit iar momentul pentru articolul „acela” cu cifrele/ statistica/ bilanțul pentru anul care a trecut și angajamentele /propunerile /dorințele pentru anul viitor. Știm, e plictisitor, dar când lucrurile merg, poate fi-mbucurător.



Acum că am terminat cu introducerea să trecem direct la concluzii: numărul de elevi înscriși la școala noastră a crescut cu 23,68 % în 2022 față de 2021, și cu 34,28% față de 2018. 
Da, am împlinit 5 ani! Mulțumim, și vouă la mulți ani! 2018 a fost anul în care unii dintre cei mai vechi/ experimentați /vizionari instructori au pornit la drum sub acest nume: HeyMoto. Încă de la început ne-am propus să evoluăm, să devenim din ce în ce mai buni.


Printre pașii pe care îi facem anual în direcția progresului sunt: cursuri de perfecționare și înnoirea flotei moto. În 2023 veți avea acces la cursuri de perfecționare și pentru grupuri, pe lângă cele 1:1 pe care le oferim deja de doi ani, și veți putea folosi două motociclete noi în poligon. Va fi mai ușor să susțineți examenul de categoria A2 pentru că am achiziționat /agreat /accesorizat o Yamaha MT-03, iar la anul se va livra o altă Yamaha MT-07, nou-nouță, pentru categoria A. Flota HeyMoto va ajunge în 2023 la cinci motociclete Yamaha MT: trei pentru categoria A și două pentru A2.

Ne dorim ca școala moto să fie o experiență pozitivă pentru fiecare elev și ca procesul de învățare să nu fie mecanic. Ne dorim mai mult. Dacă și voi vreți mai mult de la școala moto haideți să lucrăm împreună


Foto: HeyMoto
Text: Alex Cercel

Dec 18, 2022

Danemarca, Feroe, Islanda 2022: pe urmele vikingilor (II)


Am așteptat cu emoție întâlnirea. Teama de vremea rea m-a făcut să uit cât de departe eram de casă. Acum mi se pare incredibil până unde am ajuns, atunci eram îngrijorat de cum o să mă descurc două săptămâni într-o țară cu temperaturi atât de mici și cu prețuri atât de mari. 


ISLANDA
 
După ce am trecut printre pereții Seydisfjordur și am urcat înspre orășelul Egilstaddir, m-am întrebat, ca tot turistul: „acumaa... spre nord sau spre sud?” Nu ploua, iar majoritatea „campagiilor” se îndreptau spre sud, așa că am ales să merg spre nord. Am părăsit „șoseaua de centură” pentru un drum de pietriș ce mergea spre gura de vărsare a râului 
Jökulsá á Brú, soarele a ieșit dintre nori și așa am început tura în „Țara de Gheață”. 

Avea să fie o zi plină de peisaje surprinzătoare: în 400 de km am trecut prin lunci înverzite, am urcat trecători montane cu drumuri de pământ, am coborât prin văi cu relief vulcanic, am mers pe coastă, am străpuns o ceață deasă care urca dinspre ocean și te lăsa ud ca după ploaie, am traversat mlaștini populate cu sute de păsări de țărm, am văzut stoluri de gâște de zăpadă, am trecut poduri înguste și, într-un final, am ajuns spre seară în Husavik.


Acest oraș de circa 2.000 de locuitori era în trecut un important centru pentru vânarea balenelor, iar acum devenise „capitala observatorilor de balene”. Am consimțit să fiu atras de această publicitate și am făcut o crestătură în buget pentru o tură prin apele golfului Skjálfandi. Poate că turiștii sunt pașnici de fel, dar sunt la fel de înverșunați ca vânătorii vikingi când observă ceva la orizont. Balena trebuie alergată cu bărcile de mare viteză și „prinsă în plasa telefoanelor”. Când a fost momentul potrivit m-am ridicat și eu în picioare, în rest, cu capul pe genunchi, m-am luptat cu răul de mare.

Am plecat târziu din Husavik, spre Akureyri unde, pe o ploaie ca de octombrie, am fost singurul vizitator al Muzeului Islandez al Motocicletelor. Au urmat două zile cu ploi reci, vânt puternic ce sufla în rafale, temperaturi de 6-8 grade, și două nopți de cazare la hosteluri cu prețuri de hotel.

De acolo am ales să urmăresc linia de coastă prin toate fiordurile de nord-vest, am trecut prin Isafjördur și am petrecut o noapte în singurătate pe lângă ferma Minnibakki. Am coborât apoi spre Latrabjarg, cel mai vestic punct al Islandei. Aici e o zonă cu drumuri de pietriș, ce urcă pe marginea falezelor, și cu plaje pustii cu nisip auriu. Într-o zi cu soare te poți păcăli că te afli într-o insulă din sudul Atlanticului.

Am urmat coasta mai departe spre sud până la Budardalur, o localitate ce mi se părea, ca multe „orașe” din Islanda, construită în jurul unei benzinării. Aici se afla un muzeu cu tematica celor două saga ce povestesc descoperirea Americii de către vikingi. În relativă apropiere, la Eiriksstadir, arheologii islandezi au pus în evidență fundația casei lui Eirik cel Roșu, și au construit o replică din turbă, piatră, lemn și iarbă.
Eirik a fost cel care a întemeiat prima colonie europeană în Groenlanda iar Leif, unul din copiii săi, a fost cel care a stabilit prima așezare sezonieră în America. Se pare că cei veniți pe urmele lui Leif, cu intenția de a întemeia colonii permanente, au navigat până aproape de locația actuală a orașului New York. 
Casa lui Eirik a fost cea mai frumoasă locație vizitată în Islanda. Se însera, mi-era frig și foame, dar nu m-am grăbit să plec, am zăbovit la pârâul de lângă ruine. Eram pur și simplu fericit.

Am pornit în final spre Reykjavik, unde îmi propusesem să stau trei nopți în campingul central. În prima seară am sacrificat iar bugetul și m-am dus spre un fast-food cu burgeri unde am întâlnit angajați români. M-am simțit ca acasă. A doua zi am vizitat pe jos tot centrul vechi, iar a treia am făcut revizia motocicletei. 

Din capitală am pornit mai departe spre celebrul vulcan activ Fagradalsfjall, pe care însă l-am găsit stins. Singurul râu care mai curgea era cel de turiști, în amonte, cel de lavă era negru și împietrit. Peisajul era selenar. Știu, ați mai auzit asta. Cum să vă spun mai bine, că nici voi n-ați fost pe lună... Munții din jur erau ca atunci când era Pământul făt, când încă avea acea fragilitate de copil al Cosmosului. 

Simțeam că se apropie finalul călătoriei. Trebuia să mai bifez, ca tot turistul, o baie într-o piscină cu apă geotermală. Bine am făcut, că în rest nu prea mi-a fost cald vara în țara aia... 

Apoi, de acolo, din Fludir, puteam să mai bifez, ca tot turistul, un gheizer, sau turul complet al Islandei. Am ales în schimb să fac o traversare sud-nord a insulei pe F26, una din puținele rute off-road care trec prin centrul nelocuit. 

Am ezitat, pentru că eram singur și drumul era presărat cu foarte puțini aventurieri.
Am îndrăznit și până la urmă am reușit să fac cei 300 km în două zile. Drumul era din pietriș, destul de drept, cu porțiuni de nisip scurte și surprinzătoare, cu vreo 9 sau 10 traversări prin apă și cu o pustietate intimidantă pe laturi. În depărtare vedeam ghețari, în apropiere era un deșert de piatră măturat de vânturi reci. Noaptea am petrecut-o la refugiul Nyidalur


A doua zi am ajuns la cascada Godafoss, „Cascada Zeilor”, în care, așa se spune, la adoptarea creștinismului, islandezii și-au aruncat „chipurile cioplite”.


În aceeași seară am „pus tabăra” pe malul lacului Myvatn, în apropierea misterioasei formațiuni, nu formații, Dimmuborgir. Și în acest camping m-am întâlnit cu angajați români. Apusul a fost superb. A fost cea mai frumoasă, singura de altfel, zi de vară pe care am petrecut-o în Islanda.

Mai aveam timp de zăbavă dar am preferat să explorez drumul de nord-vest până la Borgarfjördur unde exista o veche casă islandeză din turbă. De acolo am ajuns pe la ora 16 în Egilstaddir. Era prea devreme să merg la camping.

Am hotărât să mai fac un ocol prin sud-est, până la Breidalsvik. Am regretat repede. Pe ruta off-road 939 m-a prins o veme de noiembrie, cu burniță și vizibilitate la câțiva metri, apoi, pe șoseaua de coastă, ploaie și vânt în rafale. Eram dărâmat psihic și căutam cu disperare o cazare unde să mă pot usca dar, când am intrat în tunelul de după Faskrudsfjördur, am realizat că pot ajunge cu viață înapoi în camping. Dincolo era soare. 
Ce mi-o fi trebuit?

După acești 200 km de coșmar am dat peste un camping cu aspect de tabără de refugiați. Toată lumea care se întorcea la vapor oprea în pâlnia Egilsstadir. Parcela pentru corturi era plină ca o gară după sărbători.
Mi s-a rupt un băț de cort în două locuri, l-am peticit cu niște nemți și niște
izolierband, am mâncat conservă, am băut votcă și m-am culcat. Eram și eu rupt în două.


În ultima zi am sosit devreme în Seydisfjordur, după o „etapă” de 30 de km, și am băut câteva ginuri într-un băruleț făcut dintr-o cabină de navă pusă pe plajă. Ciudat, eram ca-n localul preferat, acasă-n QP Pub.
M-am îmbarcat, am făcut o baie în cabină și am ieșit repede pe punte. Vaporul deja își urma cursul prin fiord. De ce atâta grabă pe viața asta? Fiecare moment trebuie să i-l furi...
Greu a fost. Frumos a fost. Oare o să mă mai întorc? Oare asta a fost?



Text și Foto: Alex Cercel

Dec 16, 2022

Danemarca, Feroe, Islanda 2022: pe urmele vikingilor (I)

 

Vara aceasta nu am stat prin poligon, colegii mei au dus greul sezonului, pentru că eu am plecat în august într-o tură lungă în Islanda.



E adevărat că urmele vikingilor se găsesc și pe la Constantinopol, și prin Ucraina, Franța sau Anglia dar, neavând decât 5 săptămâni la dispoziție am folosit ceea ce ei nu aveau, autostrăzile, și m-am dus direct spre Danemarca. De acolo m-am îmbarcat pe Norröna singurul feribot care duce turiști, navetiști și noi coloniști spre insulele Atlanticului de Nord: Feroe și Islanda.



DANEMARCA
Am ales să intru în Danemarca prin Suedia, nu prin Germania cum e mai ușor, pentru că voiam să trec strâmtoarea Øresund pe podul omonim. Celebrul Øresund Bridge are o lungime de 8 km și coboară înspre Copenhaga printr-un tunel submarin săpat într-o insulă artificială.
Cu tot riscul am oprit pe banda de urgență pentru o poză. 



Primul oraș în care am oprit este și prima capitală medievală a Danemarcei: Roskilde. Aici m-am cazat la cel mai scump, dar și mai luxos, camping european. Era amplasat pe malul Mării Baltice, avea pădure, gazon și, per total, aspectul unui club de golf. 
În Roskilde, obiectivul cel mai important pentru mine era Muzeul Corăbiilor Vikinge care, pe lângă vasele recuperate de arheologi și expuse în clădire, avea un superb șantier naval tradițional unde se construiau replici ale celor mai cunoscute tipuri de bărci, vase comerciale și corăbii de luptă vikinge. Am stat o zi întreagă acolo și poate că n-aș fi plecat dacă nu mi-ar fi impus „economia” călătoriei. 



Următorul obiectiv a fost cimitirul viking de la Lindholm Høje, cu mormintele sale de forma unei bărci, așa cum îi șade bine unui popor al mării să aibă. De acolo am pornit spre Skagen, cea mai nordică localitate din Danemarca. 



Plajele de lângă Skagen sunt într-o zonă cu păduri de pini, ce formează un plăcut contrast cu nisipul auriu și cu albastrul mării. De ce oare nu mai umblă nimeni cu șevaletul la subraț pe-aici? Doar adventure bikes și campervans...
Malurile mării mai sunt încă presărate cu buncăre germane ce au făcut parte din Zidul Atlanticului. Am petrecut aici o seară mergând pe jos pe plajă până la cel mai nordic punct al ei, acolo unde se întâlnesc apele Mării Baltice și ale Mării Nordului.



FEROE
Aceste insule au poate cel mai spectaculos peisaj din câte am văzut până acum. Dacă în Islanda puteam să fac analogii cu alte peisaje alpine sau marine pe lângă care am mai trecut, în Feroe piramidele verzi-negre care ieșeau din mare îmi păreau ceva din vremea Genezei.
A vedea aceste insule de la nivelul apei este cu adevărat impresionant. E un peisaj impunător care îți poate apărea pe rând ca un tărâm al legendelor sau ca un loc înfricoșător. 



Feroe este o țară în plină dezvoltare, cu șosele și tuneluri submarine ce conectează aproape toată suprafața arhipeleagului, cu peste 100.000 de mașini și din ce în ce mai puține bărci.
Doar ici-colo mai vezi câte o fermă tradițională, o casă cu acoperiș de iarbă, sau un mic cartier de case vechi. De la un capăt la altul drumul trans-insular are cam 100 de km, urmează linia coastei sau urcă în zone cu aspect alpin.
Dar drumurile pe uscat nu erau caracteristice vikingilor, trebuia să fiu pe mare ca să simt cumva istoria locului. Am ieșit împreună cu un grup de turiști pe un trauler vechi și am pescuit și eu un eglefin. Atunci am înțeles cum se trăia pe aceste insule pustii. Din recolta Atlanticului...




(va urma)

Text și Foto: Alex Cercel

Dec 9, 2022

„Ce încălțări moto să-mi iau?”


Ultima întrebare din seria celor populare
la care am răspuns în acest sezon: ce cască, ce motocicletă, ce mănuși / geacă / pantaloni 
recomanzi, este: „ce fel de încălțăminte moto să-mi iau?” 

Buuun, acum hai să vedem „cu ce se mănâncă” încălțămintea moto. Ar fi patru tipuri de enumerat: cizme sport pentru circuit viteză, cizme de motocross, cizme de touring și ghete scurte. Toate cizmele oferă protecție la vârf, călcâi și tibie. Cele sport sunt mai scurte și au în plus slider-e pe exteriorul vârfurilor, cele de motocross sunt mai înalte, rigide și se simt ca niște clăpari de ski, iar cele de touring sunt intermediare ca înălțime, sunt din piele și sunt mai confortabile.

Recomandarea noastră este însă ca „prima încălțăminte moto” să fie ghete scurte, nu cizme. Ghetele au protecții la vârf, călcâi, și lateral la glezne, sunt foarte comode pentru mersul de zi cu zi pe motocicletă sau pe jos. Acest tip de încălțăminte a apărut relativ recent, mai întâi ca variantă scurtă a cizmelor sport pentru circuit, și apoi a evoluat spre o formă similară cu a bascheților. Mărcile care au promovat ghetele scurte sport au fost Alpinestars și Ixon, de exemplu, dar au fost depășite de mărci precum TCX, Gaerne, Falco, Rev'it, care au abordat un stil casual, mai atrăgător și mai practic în mediul urban.

Acum că am lămurit și acest aspect, vă considerăm echipați complet și ne așteptăm să nu ne mai întrebați, ci doar să căutați link-urile articolelor 😝


Foto: Alpinestars, TCX
Text: Alex Cercel