Primul lucru pe care îl pot spune despre Maroc este că m-am întors de acolo un om schimbat: acum mă îndoiesc de fiecare cartof pe care îl văd. Dar dincolo de asta, mi s-a confirmat pentru a nenumărata oară că oricâte locuri vezi și revezi, întotdeauna va exista ceva nou și spectaculos pentru care să merite drumul. Și dacă tot ai bătut drumul… apăi ar fi păcat să nu te și rătăcești un pic de la drumul principal.
În Maroc mai fuseserăm noi acum ceva ani, pe vremea când tajine pe trotuar era haute cuisine, și transportul se negocia cu degetul în praf, pe luneta grand taxi-ului. Dar acum că ne-am făcut și noi mari, inspirați de alții și mai mari ca noi, am zis să băgăm încă o fisă în țara lui Atlas, pe câte două roți de data asta. Planul aproximativ? Să vedem de câte ori putem să traversăm munții înainte și-napoi și, mai important, câte covoare se pot căra pe un motor în timpul ăsta.
Păi zis și făcut. Un pic de muncă de cercetare și câteva mail-uri mai târziu, aveam două Royal Enfield Himalayan 450 rezervate (norocul nostru, nou-nouțe), un traseu de nouă zile prin septembrie - octombrie 2024 și niște cazări una și una, numai bune de revigorat călătorul obosit. Și uite așa vine și ziua cea mare - aterizăm în Marrakech, ne reunim și cu una bucată pasager abonat, și petrecem restul serii (nopții…) învârtind bagaje dintr-o traistă în alta. A doua zi ne luăm în primire motoarele - vorba unui mare clasic în viață - „bolovanii”, și purcedem la drum.
Despre motoare nu sunt multe de zis, nici prea - prea, nici foarte - foarte. Obiectiv mai bune decât vechiul 411 (suspensii, frâne), dar per total nimic de dedicat ode. În schimb, considerabil mai grele și mai late în șa, ceea ce pentru aceia dintre noi vertical și muscular dezavantajați… să zicem că al meu anume a primit mai multe apelative afectuoase pe parcursul excursiei, unele mai „afectuoase” ca altele.
Dar despre peisaje… aici ar fi multe de zis, mult mai multe decât îmi permit timpul, spațiul, dar mai ales talentul. De la versanți arizi cu vegetație beligerant de țepoasă, la oaze luxuriante de aproape te aștepți să curgă lapte și miere din palmieri, de la dune bătute de vânt, cămile și turiști chinezi cu umbreluțe, și până la viraje la mii de metri, de te întrebi sincer dacă ești unde crezi, sau rătacit prin Ladakh, sau pe Transfăgărășan. Oricum ar fi, priveliștile marocane vin în multe arome. Și fiecare merită savurată în tihnă, eventual lângă o masă câmpenească pe șa, cu beghrir și iaurțel de capră, ca un nomad pseudo-berber ce te afli.
Și cum tot veni vorba de arome, iar călătorului îi șade bine cu burta plină, e un moment bun să vedem cum se prezintă și periplul culinar prin munții Atlas. Varietatea e și aici mare, dar nu atât în arome sau găteli, cât în selecția aparent infinită de legume și rădăcinoase care arată a cartofi, miros a cartofi, dar nu sunt în niciun fel cartofi! Și uite așa ajung oamenii să aibă probleme de încredere. Alt aspect ușor tristuț aici e că nordul extrem al Marocului pare să dețină monopolul absolut asupra condimentelor, iar cum omniprezentul tajine e, în mare, gătit prin înăbușire, paleta gastronomică pot spune că a fost… limitată, dar foarte, foarte sănătoasă. În experiența noastră, cel puțin. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat câteva excepții notabile si extrem de apreciate.
O altă observație notabilă din caruselul nesfârșit de priveliști și experiențe a fost apropo de Merzouga - cunoscută călătorului entuziast ca varianta demo a Saharei. Suficient de aproape de civilizație cât să poți ajunge cu trolerul, suficient de departe cât să poți spune cu mâna pe inimă că n-ai avut semnal când te-a sunat șeful în concediu 😆 La fel ca orice alt loc abonat la listele de „Top 10 de văzut în viață”, este previzibil cotropit de hoarde de turiști cu selfie-stick-uri, localnici întreprinzători care „știu ei un băiat berber autentic”, și beri calde la suprapreț. De asemenea, ca orice alt loc „frumos, dar păcat că e locuit”, este splendid și merită văzut o dată în viață. Și apoi mai răruț, că-i mai drăguț.
Dar cum Merzouga e doar o picătură dulce - amăruie într-un samovar gigantic cu thé à la menthe delicios, Marocul a fost și rămâne o țară de pus pe orice listă de călătorie. Eventual de câteva ori, cu număr variabil roți. Și dacă-s două, preferabil cât mai ușoare, pentru că asfaltul e doar începutul distracției.
Iar cum călătoria a început cu niște întrebări presante care încă își cereau răspuns… am reușit să traversăm munții de șase ori, cărând patru covoare!
Text și Foto: Cătălina Ioan
