Am așteptat cu emoție întâlnirea. Teama de vremea rea m-a făcut să uit cât de departe eram de casă. Acum mi se pare incredibil până unde am ajuns, atunci eram îngrijorat de cum o să mă descurc două săptămâni într-o țară cu temperaturi atât de mici și cu prețuri atât de mari.
ISLANDA
După ce am trecut printre pereții Seydisfjordur și am urcat înspre orășelul Egilstaddir, m-am întrebat, ca tot turistul: „acumaa... spre nord sau spre sud?” Nu ploua, iar majoritatea „campagiilor” se îndreptau spre sud, așa că am ales să merg spre nord. Am părăsit „șoseaua de centură” pentru un drum de pietriș ce mergea spre gura de vărsare a râului Jökulsá á Brú, soarele a ieșit dintre nori și așa am început tura în „Țara de Gheață”.
Avea să fie o zi plină de peisaje surprinzătoare: în 400 de km am trecut prin lunci înverzite, am urcat trecători montane cu drumuri de pământ, am coborât prin văi cu relief vulcanic, am mers pe coastă, am străpuns o ceață deasă care urca dinspre ocean și te lăsa ud ca după ploaie, am traversat mlaștini populate cu sute de păsări de țărm, am văzut stoluri de gâște de zăpadă, am trecut poduri înguste și, într-un final, am ajuns spre seară în Husavik.
Acest oraș de circa 2.000 de locuitori era în trecut un important centru pentru vânarea balenelor, iar acum devenise „capitala observatorilor de balene”. Am consimțit să fiu atras de această publicitate și am făcut o crestătură în buget pentru o tură prin apele golfului Skjálfandi. Poate că turiștii sunt pașnici de fel, dar sunt la fel de înverșunați ca vânătorii vikingi când observă ceva la orizont. Balena trebuie alergată cu bărcile de mare viteză și „prinsă în plasa telefoanelor”. Când a fost momentul potrivit m-am ridicat și eu în picioare, în rest, cu capul pe genunchi, m-am luptat cu răul de mare.
Am plecat târziu din Husavik, spre Akureyri unde, pe o ploaie ca de octombrie, am fost singurul vizitator al Muzeului Islandez al Motocicletelor. Au urmat două zile cu ploi reci, vânt puternic ce sufla în rafale, temperaturi de 6-8 grade, și două nopți de cazare la hosteluri cu prețuri de hotel.
De acolo am ales să urmăresc linia de coastă prin toate fiordurile de nord-vest, am trecut prin Isafjördur și am petrecut o noapte în singurătate pe lângă ferma Minnibakki. Am coborât apoi spre Latrabjarg, cel mai vestic punct al Islandei. Aici e o zonă cu drumuri de pietriș, ce urcă pe marginea falezelor, și cu plaje pustii cu nisip auriu. Într-o zi cu soare te poți păcăli că te afli într-o insulă din sudul Atlanticului.
Am urmat coasta mai departe spre sud până la Budardalur, o localitate ce mi se părea, ca multe „orașe” din Islanda, construită în jurul unei benzinării. Aici se afla un muzeu cu tematica celor două saga ce povestesc descoperirea Americii de către vikingi. În relativă apropiere, la Eiriksstadir, arheologii islandezi au pus în evidență fundația casei lui Eirik cel Roșu, și au construit o replică din turbă, piatră, lemn și iarbă.
Eirik a fost cel care a întemeiat prima colonie europeană în Groenlanda iar Leif, unul din copiii săi, a fost cel care a stabilit prima așezare sezonieră în America. Se pare că cei veniți pe urmele lui Leif, cu intenția de a întemeia colonii permanente, au navigat până aproape de locația actuală a orașului New York. Casa lui Eirik a fost cea mai frumoasă locație vizitată în Islanda. Se însera, mi-era frig și foame, dar nu m-am grăbit să plec, am zăbovit la pârâul de lângă ruine. Eram pur și simplu fericit.
Am pornit în final spre Reykjavik, unde îmi propusesem să stau trei nopți în campingul central. În prima seară am sacrificat iar bugetul și m-am dus spre un fast-food cu burgeri unde am întâlnit angajați români. M-am simțit ca acasă. A doua zi am vizitat pe jos tot centrul vechi, iar a treia am făcut revizia motocicletei.
Din capitală am pornit mai departe spre celebrul vulcan activ Fagradalsfjall, pe care însă l-am găsit stins. Singurul râu care mai curgea era cel de turiști, în amonte, cel de lavă era negru și împietrit. Peisajul era selenar. Știu, ați mai auzit asta. Cum să vă spun mai bine, că nici voi n-ați fost pe lună... Munții din jur erau ca atunci când era Pământul făt, când încă avea acea fragilitate de copil al Cosmosului.
Simțeam că se apropie finalul călătoriei. Trebuia să mai bifez, ca tot turistul, o baie într-o piscină cu apă geotermală. Bine am făcut, că în rest nu prea mi-a fost cald vara în țara aia...
Apoi, de acolo, din Fludir, puteam să mai bifez, ca tot turistul, un gheizer, sau turul complet al Islandei. Am ales în schimb să fac o traversare sud-nord a insulei pe F26, una din puținele rute off-road care trec prin centrul nelocuit.
Am ezitat, pentru că eram singur și drumul era presărat cu foarte puțini aventurieri.
Am îndrăznit și până la urmă am reușit să fac cei 300 km în două zile. Drumul era din pietriș, destul de drept, cu porțiuni de nisip scurte și surprinzătoare, cu vreo 9 sau 10 traversări prin apă și cu o pustietate intimidantă pe laturi. În depărtare vedeam ghețari, în apropiere era un deșert de piatră măturat de vânturi reci. Noaptea am petrecut-o la refugiul Nyidalur.
A doua zi am ajuns la cascada Godafoss, „Cascada Zeilor”, în care, așa se spune, la adoptarea creștinismului, islandezii și-au aruncat „chipurile cioplite”.
Mai aveam timp de zăbavă dar am preferat să explorez drumul de nord-vest până la Borgarfjördur unde exista o veche casă islandeză din turbă. De acolo am ajuns pe la ora 16 în Egilstaddir. Era prea devreme să merg la camping.
Am hotărât să mai fac un ocol prin sud-est, până la Breidalsvik. Am regretat repede. Pe ruta off-road 939 m-a prins o veme de noiembrie, cu burniță și vizibilitate la câțiva metri, apoi, pe șoseaua de coastă, ploaie și vânt în rafale. Eram dărâmat psihic și căutam cu disperare o cazare unde să mă pot usca dar, când am intrat în tunelul de după Faskrudsfjördur, am realizat că pot ajunge cu viață înapoi în camping. Dincolo era soare.
Ce mi-o fi trebuit?
După acești 200 km de coșmar am dat peste un camping cu aspect de tabără de refugiați. Toată lumea care se întorcea la vapor oprea în pâlnia Egilsstadir. Parcela pentru corturi era plină ca o gară după sărbători.
Mi s-a rupt un băț de cort în două locuri, l-am peticit cu niște nemți și niște izolierband, am mâncat conservă, am băut votcă și m-am culcat. Eram și eu rupt în două.
În ultima zi am sosit devreme în Seydisfjordur, după o „etapă” de 30 de km, și am băut câteva ginuri într-un băruleț făcut dintr-o cabină de navă pusă pe plajă. Ciudat, eram ca-n localul preferat, acasă-n QP Pub.
M-am îmbarcat, am făcut o baie în cabină și am ieșit repede pe punte. Vaporul deja își urma cursul prin fiord. De ce atâta grabă pe viața asta? Fiecare moment trebuie să i-l furi...
Greu a fost. Frumos a fost. Oare o să mă mai întorc? Oare asta a fost?
Text și Foto: Alex Cercel